În intimitatea literară a rugii îl atrage pe cititor cel mai recent volum al Ioanei Pârvulescu: Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii şi personajele lor. Cu desene de Mihail Coşuleţu, Humanitas, 2018, bestseller la Tîrgul Gaudeamus 2018.

Intimitate literară fiindcă, de-a lungul a treizeci şi şapte de capitole, Ioana Pârvulescu pătrunde cu instrumentele îndelung exersate ale cărturarului (scriitor, istoric şi critic literar) în lumea cîte unui autor antic sau modern (mai mult de jumătate dintre ei sînt moderni) pe urmele unei teme aparte, proprie interiorităţii umane: cea a unei transcendenţe căreia i te poţi adresa. E o temă proaspătă, aproape stranie în aerul timpului nostru, o temă plină de cărări, reamintiri şi sensuri. E aşa mai cu seamă prin felul cum cercetătoarea şi-o construieşte. Nu literatura „oficială“ a rugii, cea explicit religioasă, foarte bogată poetic, larg folosită şi comentată odinioară, e materialul ei de studiu. Nu e nici registrul mistic al rugii, deşi acesta rămîne discret, aluziv prezent. E vorba, în carte, despre invocaţii cu sunet foarte personal, avînd ascuţişul, libertatea de gînd şi de referinţe specifice unor inşi care trăiesc din cuvînt şi au un angajament public faţă de el. E vorba despre voci ale Individului, fie că ele se ţin mai aproape sau mai departe de reperele culturii religioase ale vremii lor: de la Platon, Lucreţiu, Epictet la Pascal, Lamartine, Creangă, Dostoievski, Cioran, Toni Morrison. Ni se perindă, în capitolele cărţii, variante ale unei instanţe superioare: creditată ori căutată, nădăjduită, pusă la încercare, aşezată bonom la măsura individului ori chemată din depărtarea ei nemăsurată, concepută ca pol al invocaţiei, ca ipoteză, ca absenţă, ca prezenţă familiară, ca fundament moral, ca partener de care omul trebuie să aibă grijă. Intenţii, niveluri, tonuri ale rugii: iată ce ne arată studiul. Convocînd, desigur, diferite universuri mentale, culturale, diferite concepţii ale realului.

Studiu, într-adevăr, fiindcă evocările nu apasă pe clapa sentimentală ori psihologizantă a fenomenului. Sobrietatea se îmbină, aici, cu fineţea analizelor. Graţia fiecărei pagini e susţinută de o documentaţie solidă privitoare la autorul în cauză, la atmosfera istorică şi socio-culturală a epocii şi a spaţiului lui de cuvînt. Detaliul, cules cu multă pricepere, da, e din plin prezent; dar el e savuros, sporind regia care pune în lumină autorul/personajul şi modul lui de a-şi lansa chemarea. De fiecare dată, tema e abordată prevenitor şi ingenios, prin ocoluri de detectare, excurs expresiv, marcare a unui spaţiu în care pasajul analizat să se audă cît mai proaspăt, în care interpretările propuse să convingă. Procedeul face parte din stilul Ioanei Pârvulescu, din comentariul plin de sensibilitate literară şi umană cu care îşi tratează materia. În fiecare capitol, asistăm la o nouă regie, întîlnim un nou personaj, o nouă „dispoziţie“ a rugii.

E ceea ce constituie al doilea aspect de „intimitate literară“ al volumului. De astă dată, el se referă nu la autorii investigaţi, ci la autoare. Ioana Pârvulescu declară că a făcut propria alegere de scriitori interogaţi, că ne propune, în această privinţă, o listă subiectivă. Dar e mai mult decît atît. Construind în fiecare capitol o regie specială de cercetare, ea face din fiecare autor un personaj propriu, îl creează ca atare, ni-l înfăţişează potrivit unui portret în care tuşa ei personală e evidentă (trasată, desigur, cu ajutorul unor temeinice consideraţii academice). Aşadar, o dublă intimitate literară: autorii analizaţi şi autoarea cărţii, prin priceperea cu care le-a croit profilul, se reunesc în spaţiul unei tematici care îi interesează, pe care o socotesc importantă, dacă nu de la sine înţeleasă pentru omenesc.

Între „personajele“ cărţii apar, datorită regiei literare a Ioanei Pârvulescu, legături neaşteptate. De pildă, aşa mi s-a părut că se întîmplă pentru Tolstoi, Caragiale, Rilke. Deşi pe tonuri, evident, foarte diferite, toţi trei îmbină familiaritatea destinsă cu divinul şi sugestia unei transcendenţe tari. Într-un fel sau altul, toţi trei fac semn către acea stare în care omul presimte ştergerea de sine în proximitatea Preaîndepărtatului. Karataev din Război şi pace pune asupra dezordinii, războiului şi morţii egalitatea unei bunătăţi, a unei linişti, care iese din scara lumii şi a individului, care vine de undeva de foarte sus.

Rilke, asemenea lui Angelus Silesius, tradus de Ioana Pârvulescu, asemenea lui Paul Celan mai tîrziu, inversează raportul divin – uman. „Vecinului“ de dincolo de lume îi oferă grija, căldura dialogului, poate chiar ceva din suflul omului. Dar consistenţa rugii stă în faptul că raportul e inversat şi totodată menţinut în prima lui ierarhie. Omul care se oferă să-i ţină de urît lui Dumnezeu, să-l vindece de singurătate, trebuie să fie „capabil metafizic“ de asta. Trebuie să fi ajuns „nimeni“ pare să spună, alături de atîţia mistici, Rilke. O fiinţă în care trăsăturile, identităţile mărginitoare s-au dizolvat, ea s-ar putea învecina cu Cel pe care nici un nume nu îl cuprinde. E ceea ce sugerează Ioana Pârvulescu asociind poemul săpat pe mormîntul poetului şi un pasaj din Cartea orelor.

În sfîrşit, Caragiale: aici „regia“ Ioanei Pârvulescu e şi mai ingenioasă, şi mai expresivă. Comentînd Ruga spiritistului, poem parodic adresat lui B.P. Hasdeu, ea separă cîteva versuri care au alt sunet. „Există un moment în care rugăciunea se întoarce asupra lui Caragiale însuşi“, pare să ia propria lui voce. Acolo „rîsul este ecoul eternităţii şi al înălţimii, al lumii superioare“, spune ea. Iată pasajul: „Şi să mă văz rîzînd mereu, / Rîzînd din tot înaltul“.

Se ştie, cînd Caragiale îl pomeneşte pe Dumnezeu, el o face de obicei cu o familiaritate fără fasoane, fără protocolul reverenţelor, ca pe un apropiat. Sub tonul dezinvolt stă însă o seriozitate fără breşă, o credinţă de la sine înţeleasă în Atotţiitor (explicită, de pildă, în textul „Noi şi Biserica“). Mai larg vorbind, în tot ce scrie nu dă pe faţă Caragiale relativul lumii, nu-i arată el insuficienţa (şi prin asta dependenţa de un Altul)? Expusă umorului său, orice realitate „de aici“ pare să nu ţină pînă la capăt, oricare e depăşită printr-o bine dispusă distanţă. Pentru Caragiale, lumea în realitatea ei (relativă) e de tratat cu bună chibzuinţă, responsabilitate, pragmatism  (o dovedesc, printre atîtea altele, textele despre 1907, despre educaţie, despre „Instituţiile de artă“). În relativul ei, în schimb, lumea e de tratat printr-un rîs care nu ia niciodată nuanţă de cruzime. Rîsul lui Caragiale se aplică asupra lumii şi constată/dovedeşte că nimic din ea nu are realitate tare. Rîsul pune lumea la locul ei, o judecă din punctul de vedere al absolutului. Versurile alese de Ioana Pârvulescu pot fi, cred, emblema lui Caragiale, a bine dispusei lui priviri „din polul plus“.

Iată trei variante literare moderne de parrhesia, acea vorbire francă, liberă, directă cu Interlocutorul absolut. Sînt doar cîteva dintre inflexiunile rugii pe care le aflăm graţie acestei fermecătoare şi consistente cărţi.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Lev Tolstoi (wikimedia commons)