Inima creștinismului este credința în învierea lui Hristos. Epistolele pauline o transmit limpede, preluînd uneori mărturii și imne ale tradiției care primise deja o expresie comunitară. Cultul originar are în centrul său „frîngerea pîinii”, iar ca sărbătoare anuală – Învierea. Față de această centralitate a Învierii, ar putea părea că Nașterea nu avea o pondere similară, deși Fiul lui Dumnezeu intră în istorie și devine „Fiul al Omului” prin nașterea Sa la Betleem. Totuși, mărturii timpurii atestă că peștera din Betleem era cunoscută și că Nașterea ajunge treptat, alături de Botez, o sărbătoare teofanică.

Două Evanghelii sinoptice ne luminează acest moment inaugural. Adresîndu-se mediilor diferite, ele propun genealogii distincte: Matei insistă asupra legitimității davidice, iar Luca asupra unei succesiuni universale. În episodul nașterii după Matei, personajul principal e Iosif, pe cînd, la Luca, atenția este îndreptată asupra Fecioarei Maria. Însă în ambele cazuri, Dumnezeu le cere consimțămîntul, așteaptă această receptivitate fundamentală din partea libertății umane. Nașterea însăși a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este un act divin suprem de respectare a libertății omului. Întîi de toate, pentru că Dumnezeu S-a întrupat ca prunc, preferînd o cale firească de intrare deplină în istorie, fără să pună libertatea oamenilor în fața imposibilității de a se manifesta. Căci în loc să apară dintr-o dată, cu puterea unui miracol de netăgăduit și invincibil, a ales să se înfățișeze în condiția umană cea mai fragilă, expusă tuturor îndoielilor și gesturilor de putere. Teofania supremă este copilul Iisus, Dumnezeu adevărat și om adevărat, dar nu mai puțin prunc, care, ca toți nou-născuții, nu spune nimic. Întruparea este elocvența divină absolută. În jurul său se pune în mișcare întreg universul receptiv în fața acestui paradox: cohortele doxologice îngerești, magii ca receptacole ale revelației cosmice, astrele, păstorii ca membrii marginali ai poporului ales.

Apărînd ca un prunc nevinovat, Fiul lui Dumnezeu, care Se naște veșnic din Tatăl, își păstrează în umanitatea asumată calitatea de fiu, iar, pe de altă parte, prin umanitatea Sa reală, asumă și temporalitatea. De fapt, restaurează sensul timpului, ca interval al progresiei revelației, și îl împlinește. Vestit de îngeri, copilul Iisus este semnul că timpul nu mai e asociat doar cu moartea, ci devine vector al creșterii, are un sens, e locuit de speranță. Acolo, în ieslea din Betleem, speranța oamenilor a dobîndit chip: fragil și discret, un chip care se înfățișează spre a fi primit și ocrotit, pentru a crește și a se împlini.

În episodul prezenței lui Iisus la Templu, cînd avea doisprezece ani, între învățații cărora le explică Legea într-un mod surprinzător și de netăgăduit, conștiința de sine totală se afirmă pentru prima dată: copilul știe cine este și că se află în „casa Tatălui” Său. În biografia de pînă la Botez, e singurul moment cînd Iisus vorbește, înfățișîndu-se ca un copil divin. Spre deosebire de sobrietatea hieratică a tablourilor de copilărie din Evangheliile sinoptice, literatura apocrifă răspunde abundent întrebărilor pe care ni le-am putea pune despre copilăria Fiului lui Dumnezeu. Dacă în tradiția sinoptică întîlnim evenimentul Nașterii și un copil care așteaptă răbdător să ajungă la vîrsta misiunii Sale, în Evangheliile apocrife copilul Iisus face miracole la tot pasul, încă din iesle, dar și pedepsește nemilos, aproape reflex, pe orice intră în tensiune cu activitatea sa. Contrastul cu textele canonice este aici complet, nu doar sub raportul cantității de fabulos, ci mai ales dinspre semnificația acestei copilării. Dar sensul ei deplin se va dezvălui abia atunci cînd Iisus însuși va spune: „dacă (...) nu veți fi ca acești copii, nu veți intra în Împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). El răstoarnă prejudecata adulților, pe care-i cheamă la o a doua naștere spre a fi copii ai Tatălui: „înțelesul copilăriei noastre – scria Clement Alexandrinul – este primăvara întregii noastre vieți, e Adevărul dinlăuntrul nostru, care nu îmbătrînește, și felul nostru de a fi, străbătut de acest Adevăr”.      

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).