În așteptarea vizitei pe care Papa Francisc o va face în țara noastră, îmi îngădui să reiau, cu unele completări, o serie de notații pe care le-am dedicat cu doi ani în urmă aniversării alegerii sale. A vorbi despre Papa Francisc înseamnă cel mai adesea a aminti scena inaugurală a pontificatului: ieșirea în loggia centrală a Bazilicii „Sfîntul Petru“ pentru cea dintîi binecuvîntare Urbi et Orbi pe care o oferea ca Episcop al Romei. Așteptarea rezultatului Conclavului, emoția celor prezenți în Piață, atenția încordată a presei și a celor care priveau de aproape sau de departe spre Bazilica vaticană au primit atunci un răspuns surprinzător, trezind entuziasm și vie curiozitate. Acel moment auroral al pontificatului rămîne, cred, definitoriu pentru personalitatea și stilul său.

Alegerea numelui „Francisc“, pentru prima dată în istoria Bisericii Catolice, din secolul al XIII-lea pînă astăzi, evocă virtuțile evanghelice ale celui care își trimitea frații să predice mai ales prin faptele lor și totodată imensa carență spirituală și materială de care suferă lumea. Într-unul din discursurile de la începutul pontificatului, Papa Francisc își explica opțiunea pentru acest nume tocmai prin existența sărăciei materiale, a indiferenței și indigenței spirituale și prin necesitatea de a crea punți într-o lume care, deși globalizată, tinde spre fărîmițare și ruptură. Acest program, cuprins în numele asumat, se desfășoară sub ochii noștri cu determinare și curaj. Francisc a fost imediat adoptat de poporul său, care a recunoscut în el figura paternă capabilă să-l înțeleagă și să-i ofere medicamentul de care are nevoie. Sînt nenumărate momente care au ilustrat în acești ani relația stabilită de Episcopul Romei cu bolnavii, bătrînii și tinerii, cei fără adăpost sau fără loc de muncă, cu familiile și diferite asociații profesionale, cu preoții și membrii diferitelor ordine, cu cei care vin miercuri la Audiența Generală sau duminica, la Angelus, și cărora le recomandă medicamentul „misericordina“.

Mulți dintre numeroșii pelerini au propria lor întîlnire cu Francisc: o privire, o mîngîiere, un surîs, o simplă atingere a mîinii, un cuvînt care i-a trezit din amorțirea lăuntrică sau le-a răsunat ziditor în inimă, un semn de încurajare sau o împreună-tăcere în fața a misterului lui Dumnezeu și a providenței Sale. Papa Francisc face toate acestea cu dăruirea celui care știe că viața nu îi mai aparține și cu o energie care i-a convins și pe cei mai rezistenți observatori. Rezistență întîmpină, așa cum singur mărturisește, pentru că ceea ce propune, în reformele inițiate, este o convertire care să răspundă unei nevoi de renaștere și de paternitate spirituală în Biserica pe care o are în grijă, conștient fiind că „incoerența creștinilor e un scandal care ucide“.

Dar Episcopul Romei nu este doar păstor, ci și creator de punți. Să ne amintim doar cîte gesturi, momente, inițiative s-au succedat într-un ritm accelerat de la 13 martie 2013: întîlnirea de la Vatican cu Shimon Peres și Mahmoud Abbas, apoi rugăciunea la care a luat parte și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, vizita în Țara Sfîntă, momentul plin de emoție din Catedrala Patriarhiei Ecumenice, medierea pentru reluarea relațiilor dintre SUA și Cuba, discursul susținut în Congresul american, întrevederea cu Patriarhul Kirill, vizitele pe continentul asiatic, deschiderea Porții milostivirii a Catedralei din Bangui, susținerea Conferinței ONU de la Paris despre schimbările climatice, vizitele în țările Americii Centrale și Latine, recentele evoluții în relația cu China. Sînt tot atîtea semne ale unei responsabilități globale pe care Papa Francisc o exprimă cu smerenie evanghelică și autoritate a inimii, sub îndemnul adresat de la bun început: Nu lăsați să vă fie furată speranța!

În 1999, Ioan Paul al II-lea a venit ca „pelerin al speranței“ la București. După două decenii, Francisc are prilejul unei relansări, într-un alt context, cu alte exigențe, a punții construite atunci, care a conferit un profil înalt relației cu România. Să sperăm că stilul său pastoral, dar mai ales uman, va avea ecoul care va face posibilă o dimensiune solidară a identității creștine. 

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată este Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017).