De-a lungul articolelor mele din Dilema veche am abordat sub diferite unghiuri tematica ierarhiei sociale și înțeleg din întrebările cititorilor că prezintă interes aprofundarea fenomenului. De data aceasta voi încerca să răspund la întrebarea dacă există membri activi ai unei societăți care să nu fie și membri ai ierarhiei. Voi începe cu cîteva definiții ad-hoc. O societatea dată, definită printr-un teritoriu și un sistem de reglementarea a relațiilor dintre indivizi, înglobează teoretic orice individ care se află pe acel teritoriu și se supune, prin interacțiunea voluntară și involuntară cu ceilalți indivizi, acelui sistem de reglementare. Prin sistem de reglementare trebuie să înțelegem ansamblul de norme din domenii diferite (norme juridice, norme religioase, norme igienice, norme ale bunei cuviințe) care sînt aduse la cunoștință indivizilor sub forme adaptate vîrstelor de formare, începînd încă cu prima copilărie.
Raportate la corpul ierarhic, există două poziții atît de la marginea ierarhiei încît nu fac parte din corpul ierarhic propriu-zis: monarhul și proscrisul. Întîi trebuie menționată o categorie de proscriși care, din motive biologice (vîrstă, boală, handicap), nu este percepută ca neputînd avea nici o funcție în ierarhie. Aceștia păstrează însă o vocație pasivă de a se integra în ierarhie. Într-o a doua categorie de proscriși intră cei care se autoexclud prin comportament asocial, deci anti-ierarhic. Proscrierea ca sentință pronunțată de către o autoritate a ierarhiei nu este decît constatarea statutului de proscris al acelui individ. Propriile lui acte anti-ierarhice i-au conferit acest statut. Proscrierea este deci o alegere individuală. Pentru ca o ierarhie să nu fie pusă în pericol de revolta proscrișilor, ea trebuie să aibă o structură cît mai fină și detaliată. Reprezentat într-un grafic, corpul ierarhic ar trebui să aibă formă de pară, în care partea de sus este fragmentul superior al ierarhiei cu multe straturi succesive, iar partea inferioară a ierarhiei să fie în mod necesar mai numeroasă, dar cu un sistem mai complex de dependențe (mai multe tipuri de superiori și mai multe tipuri de inferiori). Baza însă pe care stă para este îngustă, adică foarte puțini indivizi se află cu adevărat lipsiți de componenta inferioară a ierarhiei. Numai o ierarhie astfel configurată este viabilă.
Monarhul este o poziție unică și deci atipică a ierarhiei, fiindcă are inferiori, dar nu are superiori. În același timp, el are o dublă supraordonare, fiind superiorul cercului aflat imediat sub el, dar și superiorul direct al tuturor membrilor ierarhiei, funcționînd astfel ca instanță de mediere și casație pentru conflictele din interiorul ierarhiei. Analiza ierarhiei se poate face pornind de la texte mitologice și chiar de la Biblie, dar ține metodologic de sociologie și nu este coerent să introducem reprezentări teologice care nu sînt explicit prezente în text. Relația regelui cu Dumnezeu nu ține de ierarhia socială, de aceea Dumnezeu nu este superiorul regelui din punct de vedere social. Regele este vîrful ierarhiei sociale constatate empiric, ceea ce explică amalgamarea rege-Dumnezeu. Confuzia dintre rege și Dumnezeu este exemplificată de procesul înființării regatului lui Israel, atunci cînd poporul nu mai vrea să aibă un rege invizibil în Dumnezeu și îi cere judecătorului sacerdotal Samuel un rege vizibil, după modelul celorlalte popoare, un vîrf perceptibil al ierarhiei. Exemplul alegerii lui David îmbină cele două extreme ale ierarhiei și pe această cale dezvăluie asemănarea dintre ele. Cînd Samuel îi solicită lui Iesei să-i arate fiii săi, acesta îi aduce în ordine ierarhică pe toți aceia dintre fiii lui pe care îi socotește capabili să aibă un rol în ierarhie (I Regi 16, 3-12). David nu intră la socoteală, fiindcă vîrsta îl exclude încă din ierarhie, iar ocupația lui de păstor nu presupune încă nici o calificare.
Caracterul supraierarhic al regelui din religiile precreștine se vădește din faptul că el este socotit divin sau de descendență divină (semidivin), fiindcă, aflîndu-se acolo în vîrf, este la punctul de atingere dintre cele două lumi, cea umană și cea divină. Privind invers, dinspre social, putem spune că lumea divină este o proiecție a regelui, a cărui putere asupra ierarhiei inspiră ideea de atotputernicie divină.
Membrii ierarhiei sînt guvernați de regulile ierarhiei. Micile abateri de la aceste reguli sînt compensate printr-un sistem de despăgubiri între membrii ierarhiei. Singurul care nu este supus sistemului de despăgubiri (amenzi, pedepse temporare) este regele. Aceasta nu înseamnă că regele nu poate fi atins de violență, ci că aceasta ține de sacralitate. Omorîrea regelui este un sacrilegiu, dar în același timp și un sacrificiu. Moartea regelui este un act de reîntemeiere a corpului ierarhic. În Legenda lui Varlaam și Ioasaf este citată o parabolă indiană despre o țară ai cărei locuitori invită cîte un străin să le fie rege, dar după un an îl condamnă la moarte. René Girard a evocat cazuri de astfel de civilizații care își sacrifică periodic monarhul, întrucît acesta absoarbe în el toate nemulțumirile acumulate în corpul social. Regele, ca și proscrisul, este cel mai bun candidat pentru a fi țap ispășitor.
Ne sare în ochi că Iisus Hristos confirmă desăvîrșit această analiză. Marginal prin nașterea în afara mediului uman (peșteră), în proximitatea animalelor, marginal prin desprinderea de proprietate și astfel de un spațiu circumscris geografic („Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul”, Matei 8, 20), dar mai ales prin respingerea de către comunitatea în care s-a născut („Nu este prooroc dispreţuit decît în patria lui şi în casa lui”, Matei 13, 57), învățător girovag, desprins și de legăturile nucleului familial („Cine este mama Mea şi cine sînt fraţii Mei? Şi, întinzînd mîna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei”, Matei 12, 48-49), Iisus din Nazaret este identificat drept Mesia, unsul și alesul lui Dumnezeu. Capătul de acuzație pe care îl reține Pilat din Pont este acela de a fi „regele iudeilor”, respingînd precizarea marilor preoți că este doar autoproclamat. Coincidența aceasta dintre Evanghelii și sociologie ne dezvăluie taine adînci ale mecanismului social, faptul că natura umană capătă o nouă dimensiune și o raționalitate specifică atunci cînd acționează ca grup. De fapt, din grup se naște o energie, care deși are nevoie de un individ ca să fie exprimată, ea este totuși în mod propriu o energie a grupului. Dovada că această energie a grupului poate acționa și fără a fi exprimată explicit de un individ particular o reprezintă fenomenul linșajului, predispoziția violentă a unui grup de oameni față de un individ. În mod semnificativ, tipul acesta de victime sînt dintre cele care se află în afara corpului ierarhic.
Îndemnul repetat al lui Iisus din Nazaret de a nu face să primeze interesul grupului uman, la propriu un interes al ierarhiei, împotriva unui individ ține de taina acestei energii misterioase, care face ca individul care a participat la decizia mulțimii să nu se recunoască niciodată responsabil de ceea ce a decis corpul ierarhic. Că individul nu realizează că devine captiv al acestei energii a corpului ierarhic este una din tainele acestei lumi pe care sîntem chemați să ne-o dezvăluim înlăuntrul nostru, căci ne-a prevenit Iisus: „Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii”.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: wikimedia commons
