Distincția dintre eros și agape, care punea în lumină, potrivit lui Anders Nygren, două „ideal-tipuri“ (religia „egocentrică“ vs. religia „teocentrică“), a avut un real impact nu numai asupra studiilor despre creștinism, ci și asupra unor tratări mai largi ale acestei problematici fundamentale în istoria culturii europene. Într-una dintre cărțile sale cu largă rezonanță, L’amour et l’Occident, Denis de Rougemont avea să preia schema lui Nygren, trecînd-o printr-un complex joc de oglinzi, pentru a reconstitui mitul iubirii care definește cultural Occidentul și a-i reliefa în subsidiar riscurile. Însă nu doar contrastul tipologic îl interesa, ci și capacitatea paradoxală a iubirii-agape de a salva eros-ul, căci „agape nu poate să distrugă și nici nu vrea să distrugă ceea ce distruge“. Denis de Rougemont cunoștea, după cum însuși scria în prefața din 1956, observațiile aduse demersului lui Nygren. Ele vizau fie detalii istorice, fie viziunea de ansamblu. Nu problema noutății creștinismului era pusă în discuție, ci felul în care această noutate reală, avînd ca nucleu iubirea, era definită și urmărită în devenirea sa.

Pe de altă parte, C.S. Lewis acorda binomului eros-agape o virtute euristică, dar era conștient de parțialitatea acestui schematism, identificînd, în eseul Cele patru iubiri, miza teologică a analizei în raportul dintre natură și har. În viziunea sa, dacă agape descrie iubirea divină, iar eros-ul pe cea naturală, distincția nu poate merge pînă la anularea oricărei relații, „iubirile naturale fiind chemate să devină moduri“ ale iubirii divine (charity), fără ca aceasta să li se substituie „de parcă ar trebui să aruncăm argintul pentru a face loc aurului“. Era o reacție la radicalismul teologic al lui Nygren, care elimina orice acces real al eros-ului, din cauza funciarului său egoism, la sfera divină. Într-un fel, perspectiva lui C.S. Lewis restituia acelui „și“ din titlu șansa unei semnificații existențiale, în afara căreia cartea ar fi putut să se numească mai degrabă Eros sau agape.

Alte întîmpinări au venit dinspre specialiștii în filosofie antică, asemenea lui Gregory Vlastos (de pildă, în The individual as object of love in Plato) sau profesoarei Catherine Osborne, a cărei carte Eros unveiled. Plato and the God of Love (1994) reprezintă, probabil, cea mai consistentă răsturnare a metodologiei și analizei din Eros și agape, avînd avantajul de a uni cercetarea filosofiei antice cu studiul influenței iudaismului elenistic asupra creștinismului. Deși nu concordă neapărat în detalii sau concluzii, unele urmărind o nuanțare a concepției grecești asupra eros-ului, altele contestînd reducerea eros-ului la iubirea de sine, aceste reacții au probat de fiecare dată forța cărții lui Anders Nygren de a stimula reflecția și cercetarea. Însă neavînd cum relua aici nici măcar o parte dintre argumentele discutate în diferite lecturi ale relației dintre eros și agape, aș propune doar două orientări posibile pentru aprofundarea cărții pe care, la aproape 90 de ani de la apariție, o putem citi într-o splendidă ediție românească.

Prima orientare privește conceptul de eros, așa cum se dezvoltă el în lumea greacă: este oare definibil exclusiv prin raportare la interes? Este eros-ul platonician doar o dorință egoistă de împlinire de sine? Dincolo de aspectul istoric, problematica eros-ului impune o acurată analiză filosofică, astfel încît dimensiunea sa religioasă să poată reflecta și o perspectivă asupra relației pe care dorința o implică, precum și a capacității extatice a eros-ului, care înseamnă tocmai ieșire din sine. Cea de-a doua este, inevitabil, teologică: putem oare exclude complet din viziunea asupra iubirii divine coordonata eros-ului? Revelația deopotrivă iudaică și creștină transmite și o dimensiune nupțială a relației dintre Dumnezeu și poporul ales sau dintre Dumnezeu și Biserică, reflectată în suprema alegorie din Cîntarea cîntărilor. E adevărat că omul nu-i poate aduce lui Dumnezeu ceva care să-i lipsească. Și totuși, jertfa-agape nu asumă și aspirația pe care structural, prin creație, omul o manifestă prin eros? Poate că n-ar fi atît de greșit să vedem în iubirea care se dăruiește pe sine și semnul unei relații de dragoste care restaurează ceea ce iubește: agape și eros laolaltă.