Detest retransmisiile de operă la televizor căci, printr-o sistematică eroare, camera expune guri exorbitante, feţe schimonosite, machiaje şi peruci violent spectaculare: ceea ce e făcut pentru a fi văzut de departe este abuziv apropiat. Dacă, din sală, ochiul spectatorului explora un ansamblu plasat la cel puţin douăzeci-treizeci de metri, în faţa ecranului el se confruntă penibil cu efortul şi artificiul scenei. Camera, crezîndu-se originală, filmează cîntăreţii ca pentru o secvenţă dintr-un studio de cinema şi astfel produce un efect invers: intimitatea privirii deteriorează percepţia performanţei. Prim-planul e nociv, iar prejudiciul său este indiscutabil. Cîte opere retransmise nu mi-au dat impresia că ele se înrudeau cu excesul baroc al acelei forme de teatru care e kabuki-ul japonez! Dar în sala ce îi e consacrată la Tokyo, Kabuki-za, spectatorul se delectează şi apreciază tocmai acest exerciţiu al unei teatralităţi afişate fără reticenţă și fără rezervă, o teatralitate străină Occidentului actual. Aici, teatrul a injectat o doză de adevăr plastic şi fizionomic pe care prim-planul o contrariază. El dăunează operei.

Dar dincolo de impactul produs în marile creaţii cinematografice, am resimţit, dimpotrivă, valoarea prim-planului în recentele emisiuni consacrate campionatelor mondiale de atletism. De astă dată, privirii de departe, din tribune, i se substituie, dar acum benefic, privirea de aproape. Vedem ceea ce altfel nu putem vedea. Mici şi esenţiale emoţii, privirea uimită, derutată a unei tinere americane care, înainte de a sări în aer de bucurie, nu-şi crede ochilor şi rămîne o clipă înmărmurită văzînd rezultatul afişat, gestul unui atlet ce-şi protejează corpul umed de transpiraţie cu un drapel, lacrimile unui tragic accidentat, genele false, machiajul abuziv şi unghiile derizorii ale multor concurente – prim-planul revelează detaliile unui corp şi dezvăluie reacţia personală, privată, a sportivului. Prim-planul e un indicator biografic. Dacă, la operă, el parazitează recepţia, aici el o personalizează. El permite intimitatea dezvăluirii de sine căci se insinuează în interstiţiul de libertate dintre efortul cursei şi consecinţa ei individuală. (Un abuz intervine atunci cînd, înainte de a se lansa în cursă, o cameră ascunsă transmite expresia fizionomică a sportivilor. Ei deplîng această imixtiune impudică.)

Între detestare la operă şi admiraţie la atletism, prim-planul se revelează ca un procedeu a priori neutru a cărui pertinenţă se confirmă sau se infirmă în funcţie de domeniul unde se exercită. Şi, evident, de talentul operatorilor.

Emisiunile consacrate unor sporturi individuale seduc şi prin posibilitatea de a descoperi dimensiunea ascunsă a performanţei, invizibilul aisbergului. Ea se produce prin expunerea publică a unei relaţii privilegiate, aceea dintre atletul care a atras atenţia stadionului şi un personaj refugiat în secretul culiselor, printre spectatori, antrenorul. Către el se îndreaptă alergînd discipolul victorios şi, pentru o secundă, îl smulge din anonimat. El e omul din umbră. Om prezent, dar ascuns în public, ca acel antrenor polonez de 73 de ani în braţele căruia cade atletul care a cîştigat titlul la saltul în înălţime şi al cărui nume tribunele de la Doha îl scandează isteric. Sau cum să rămîi indiferent la precipitarea cu care o campioană cubaneză la aruncarea discului se caţără periculos, fără nici o precauţie, pe marginea tribunei pentru a se arunca în braţele antrenorului ei sau la consolarea mută venită din partea antrenorului unui atlet care a abandonat sub efectul temperaturii ucigașe? Ei sînt indisociabili, ambii sînt necesari.

Omul din umbră pe care nu-l vedem decît o dată, surprins de cameră, are un statut aparte, intermediar. El se situează entre-deux, între actul sportiv la a cărui pregătire a contribuit şi privirea de spectator implicat, expert, ce evaluează atent fiecare detaliu. Atletul îl caută din priviri, dar noi îl identificăm fugitiv doar cînd sportivul din prim-plan îl extrage din mulţime pentru a-l abandona din nou şi a face glorios turul de onoare. Camerele apoi îl ignoră, noi nu-l mai localizăm, dar omul din umbră a ieşit pentru o clipă la lumină. Şi astfel s-a confirmat public intensitatea unei legături reciproc împărtăşite între el şi atlet.

Aceasta evocă finalurile de spectacol, la teatru, dar mai ales la operă, unde ritualul e impus: protagonista, la aplauze, fuge în culise pentru a-l aduce în scenă pe regizor, căci şi el, asemenea antrenorului, este un „om din umbră“. După ce, un moment, este expus reflectoarelor, el se retrage apoi rapid. Dar momentul suscită, ca pe stadion, o rară emoţie fiindcă atunci observăm silueta fragilă a lui Warlikowski printre corpurile splendide care domină scena sau, dimpotrivă, pe cea nemăsurat de înaltă a lui Ostermeier. Îi recunoaştem şi, din sală, vizual, îi descoperim. Şi cum să nu evoc surpriza trăită la Maribor, cînd interpreta lui Charlotte din Livada de vişini pusă în scenă de Gabor Tompa a coborît în sală şi m-a luat de mînă pentru a mă invita pe platou? Eu, un „personaj secundar“, dramaturg al spectacolului. Într-o sală de teatru sau pe un stadion, eroii prim-planului îi dezvăluie pe „oamenii umbrei“, cei cu care s-au asociat şi împreună s-au dăruit unei vocaţii comune.

„Omul din umbră“ e refractar prim-planului. Nu pentru că, asemenea unui liliac, lumina îi repugnă, ci pentru că, sedus şi convins de puterea secretului, el preferă obscuritatea umbrei. Echivalentul său în politică sînt așa-numitele „eminenţe cenuşii“, personaje strict contingente liderilor, dar minimal expuse. Ele îşi exercită puterea evitînd evidenţa prim-planului şi a notorietăţii publice. În Franța, Marie-France Garaud a fost o celebră „eminenţă cenuşie“ a lui Jacques Chirac, dar cînd, într-o seară, la Teatrul Athénée, am recunoscut-o şi i-am vorbit, ea a reacţionat surprinsă: „Sînt mirată că mă ştiţi“. Ceea ce nu i-a displăcut.

Tînăr fiind, am văzut un film consacrat marelui spion Sorge, acela care, cel dintîi, i-a destăinuit lui Stalin iminenţa agresiunii germane, în care acesta n-a crezut. Personajul, într-un monolog de neuitat, îşi dezvăluia propensiunea pentru „umbră“ – „spionul trăieşte din satisfacţia de a rămîne necunoscut, dar totodată de a dispune de o mare putere. El circulă anonim pe stradă printre oameni“. Umbra îi e proprie şi orice dezvăluire publică, fie și parţială, îi contrazice natura rolului asumat. Umbra îi e propice, lumina nu-i convine, în timp ce eroii prim-planului o caută şi uneori, obsesional, o cultivă.

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

Foto: Dan Horațiu Popa