În tabloul foarte general al sensului școlii, descris în articolul anterior, sînt multe detalii de completat, cum ar fi rolul școlii în alianță cu monarhiile renascentiste în ridicarea limbilor vernaculare la rang de limbi oficiale și de cultură, sau rolul școlilor în alianță cu monarhiile luminate în formularea ideilor naționale și formarea națiunilor moderne, în cele din urmă cu un impact devastator, rolul școlilor în propagarea ideilor revoluționare și în declanșarea violențelor sociale fără precedent din secolul XX. Este destul pentru a ne aminti că școlile și profesorii lor nu sînt inocenți în bilanțul unei umanități rătăcite în căutarea armoniei universale. Cu cît s-au dezvoltat școlile, cu cît au acoperit o proporție mai mare din societate, cu atît a devenit poziția lor mai importantă în eșafodajul politic.

De fapt, de la principii renascentiști încoace, statul a perceput din ce în ce mai clar miza politică a școlii și și-a manifestat generozitatea interesată față de aceasta. Statele naționale au făcut din finanțarea învățămîntului un obiect de preocupare guvernamentală. Prin școala gestionată de puterea politică au trecut toate revoluțiile modernității. Prin școală, cu zelul revoluționar de neînvins al învățătorilor, a șters statul francez graiurile locale și chiar limbi regionale din memoria provincialilor francezi. Așa a dispărut provensala. Prin școală au fost convinși tinerii soldați ai Franței, ai Germaniei și ai altor state europene să-și dea viața pentru patrie, dar nu înainte de a omorî pentru patrie. Prin școala sovietică sau a celorlalte țări socialiste, „șoimii” și „pionierii” patriei au învățat să pună interesul partidului mai presus de orice altceva, inclusiv mai presus de părinți și de familie.

Deriva ideologică, socială și economică a școlii a continuat de-a lungul secolului XX, învățămîntul public devenind pe rînd mecanism de ascensiune socială (iar lipsirea de școală mecanism de blocare socială – în comunism), instrument de control al populației, mijloc de mascare a șomajului (e mai cunoscut cazul francez în aplicarea unor asemenea politici publice), mecanism de deservire a unui sistem clientelar. În statul-națiune, educația nu mai este prerogativa părinților sau a familiei și nu a mai avut ca scop să perpetueze în copii ceea ce sînt părinții, ci dimpotrivă, să ajute copiii să nu mai fie ceea ce au fost părinții lor. Degradarea socială și antropologică a stării țărănimii sau a meșteșugului urban a creat un antagonism între meserie și aspirație. Obsesia ascensiunii sociale și a performanței individuale a făcut ca părinții ei înșiși să-și dorească ca copiii să se înstrăineze de ei, iar nimic din ființa lor nu mai putea avea valoare pentru progenitură. Școala a permis ca această ruptură socială și etică să se producă.

Pe de altă parte, școala a devenit apanajul și resursa economică a profesorilor-specialiști. Dincolo de declarațiile de bune intenții, dintr-o sumară observare a sistemului de învățămînt gestionat de stat reiese că școala nu mai are ca scop să educe, ci să dea un loc de muncă și un statut social profesorilor. Organizați în sindicate, înregimentați politic, aceștia negociază cu statul interesul lor de grup, de castă socio-profesională. Nu poți desființa o școală fiindcă atentezi la dreptul la muncă și la dezvoltare personală al profesorilor. Piramida administrativă a unui minister al Învățămîntului poate să ignore cu desăvîrșire elevul, fiindcă fiecare eșalon birocratic își are procedurile sale, indici statistici de performanță, obiective pe termen scurt, mediu și lung, astfel încît, la urmă, rostul școlii devine însăși existența ei. Iar în vîrful sistemului birocratic tronează reforma perpetuă, întocmai ca revoluția continuă. Ea produce noi instituții, noi eșaloane birocratice, noi obiective și noi indicatori. Nu se știe ce și de ce trebuie reformat. Dar dacă nu s-ar face reformă, cum ar avansa societatea? Teorii și contrateorii pedagogice, metode noi și metodologii, în cele din urmă metodică și modul psiho-pedagogic, tot atîtea cuceriri birocratice ale progresului care îl fac invidios și mîndru în același timp pe Marius Chicoș Rostogan. Ca în gluma din comunism despre locul întîi într-un rînd la o coadă fără rost, care însă nu poate fi abandonat fiindcă circumstanța e excepțională și irepetabilă, tot așa și școala va continua dincolo de orice raționalitate, fiindcă nimeni nu va îndrăzni să desființeze o instituție atît de complexă și cu un impact social atît de mare. Am avut deja ocazia să argumentez că, cel puțin la nivel universitar, soluția pentru a depăși impasul instituțiilor intangibile social constă în finanțarea directă a studentului (printr-un voucher de studii pe care îl poate depune oriunde socotește că va primi instrucțiunea dorită) și nu a instituției de învățămînt superior.

Care mai este rostul școlii astăzi? Mai poate ea să se rupă din acest mecanism birocratic cu atîtea ramificații sociale și cu un asemenea impact economic și politic? Dacă a putut da faliment Banca Lehman Brothers, probabil că și sistemul de învățămînt poate ajunge la limita raționalității economice și sociale. Mulți analiști au anunțat deja sfîrșitul școlii. De la Allan Bloom, The Closing of the American Mind. How higher education has failed democracy and impoverished the souls of today’s students (1987) pînă la Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe (2016), criticile extrem de dure la adresa pedagogiei contemporane în ansamblul civilizației occidentale sau într-o țară particulară au curs gîrlă. Intuiția însă absolută a hibei de concepție se regăsește în clasicul și vizionarul eseu al lui C.S. Lewis The Abolition of Man (1943), care dezvăluie că noua pedagogie, prin exaltarea subiectivismului și a relativismului, aruncă în derizoriu sistemul de valori morale al umanității, desființează omul în definiția sa premodernă. Codul axiologic al umanității este numit de către C.S. Lewis simbolic „Tao” – calea, arătînd că aceasta se regăsește în majoritatea civilizațiilor istorice. Antropologia socială contemporană, formulată cu desăvîrșită virtuozitate de Michel Foucault, pare a-și fi propus să arate că definiția umanului este supusă schimbării de la o epocă la alta, că umanul este o convenție socio-istorică. Într-o lume marcată de schimbare, nici o convenție socio-istorică nu rezistă. E calea deschisă spre abolirea oricărui trecut.

Pe linia de front a fragilității cognitive a ceea ce numim noi știință se află tocmai cei care, de la Aristotel încoace, se ocupă de lucrurile adevărate, vizibile, palpabile sau măsurabile, de materie = physis, deci fizicienii. Ei știu mai bine ca oricine ce înseamnă schimbare de paradigmă în știință, ce înseamnă să aproximezi pînă la denaturare și ce înseamnă să schematizezi o cunoaștere de tip fizico-matematic pînă o transformi în zaț ideologic al scientismului. Raportate la această cunoaștere în continuă transformare, manualele școlare care descriu „adevăruri” științifice imuabile sînt cea mai desăvîrșită formă de obscurantism.

Impasul axiologic este grav. Cunoașterea orfică a devenit informație, căutarea înțelepciunii a devenit știință, circumscrisă de manuale și închisă în bibliografiile de specialitate, iar formarea tînărului – un discurs despre raționalitatea politică a educației. Însăși întrebarea birocratică „Cum educăm copiii noștri?“ este complet lipsită de sens în măsura în care copiii individului X nu sînt și copiii individului Y și ai nimănui altcuiva din sînul unei societăți liberale, iar diferențele de sistem de valori între cei doi, acceptabile social, sînt determinante și inalienabile. Nimeni nu se poate erija în persoana care are în răspundere și sub autoritate formarea unei generații, cu excepția situației în care aceasta s-ar numi Procust. Soluția birocratică pare, în contextul diversificării sistemului de valori, o educație à la carte, lăsînd cît mai multă libertate și inițiativă societății civile, luînd deciziile importante cît mai aproape de individul părinte sau individul student și în interacțiune cu el.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: Johann Heinrich Pestalozzi, pedagog elvețian, reformator în domeniul educației (wikimedia commons)