Oribilul asasinat de la Conflans, de acum două săptămîni, a dat nou material problemei terorismului islamist. Şi nu numai ei. A vărsat încă un exemplu, sîngeros, la dosarul inculturii religioase. Un tînăr musulman cecen, de curînd venit în Franţa, l-a decapitat pe profesorul de liceu Samuel Paty. Drept comemorare a ziariştilor de la Charlie Hebdo, acesta arătase elevilor, în clasă, caricaturi ale Profetului. Omeneşte vorbind, fapta ucigaşului e sinistră. Religios vorbind, ea e şi mai sinistră. Căci, pentru toate trei religiile monoteiste, a ucide un om înseamnă a ucide o fiinţă care poartă întipărit în ea chipul lui Dumnezeu. Dar acest dat fundamental, comun celor trei tradiţii – iudaism, creştinism, islam –, nu e luat în seamă de ideologia fanatismului religios. Ea mizează tocmai pe incultura spirituală a celor pe care vrea să-i capteze. Mizează pe o interpretare brută, schimonositoare, a credinţei. Şi, desigur, pe pulsiuni joase ale sufletului omenesc: înclinaţia spre violenţă, dorinţa de putere, de statut excepţional, dobîndit peste noapte. În fond, despre o periculoasă incultură religioasă e vorba atunci cînd, după ce înghite cîteva rudimente religioase, cineva îşi arogă rolul de „exponent al adevăratei credinţe”, de „bici al necredincioşilor”. Nu exerciţiul îndelung al învăţării, reflecţiei, interpretării, practicării datelor credinţei contează aici. Contează un ego ameţit de îndoctrinare care se proiectează în condiţia de vedetă a unui scenariu cu buni şi răi absoluţi. Ce iese din asta? Apărătorul „onoarei lui Dumnezeu” ucide chipul lui Dumnezeu, oglindirea Lui în fiinţe omeneşti.

Numeroşi responsabili musulmani au condamnat cu indignare fapta. Mohammed Moussaoui, preşedintele cultului musulman din Franţa, denunţă „izbucnirile terorismului care se reclamă de la islam, o «pandemie» mondială feroce”. Reprezentanţi a treizeci de moschei semnează o declaraţie în care arată că „sînt angajaţi în adîncirea studiului privind fundamentele ideologice ale gîndirii extremiste şi lupta împotriva celor care o alimentează, o hrănesc şi o finanţează” (Le Monde, 19 octombrie 2020).

Emmanuel Macron apelează la solidaritate „împotriva obscurantismului”. În Parlament se dezbate o lege constituţională care să pună frîu separatismelor în societatea franceză, aşezînd regulile Republicii mai presus de opţiunile de segregare socio-culturală, cu deosebire religioasă (refuzul educaţiei publice din motive confesionale, programe şcolare, profesionale, medicale  modulate religios etc.). Insularizarea, tensiunile, fracturile din societatea franceză sînt de mult un subiect nevralgic al dezbaterii publice şi al preocupării guvernanţilor. Iar un punct deloc neglijabil al problemei e descumpănirea, larg resimţită în societate, privind tratamentul religiilor într-o ordine laică. Stridenţele islamului integrist şi actele teroriste nu fac decît să pună materie alarmantă, urgentă în faţa unei ordini laice care tatonează încă posibilităţile de a articula drepturile religioase şi coeziunea societăţii mari.

La începutul secolului XX, laicitatea tare a statuat restrîngerea religiei/religiilor la spaţiul privat şi la cel al comunităţilor de cult. Asta a contribuit la ghetoizarea religiilor, a creştinismului în speţă şi, pînă la urmă, la descreştinarea masivă a societăţilor europene. Materia creştină şi-a pierdut, chiar în calitatea ei culturală, relevanţa în spaţiul public. Tinerii au prea puţin habar de datele ei de bază, nu mai pot înţelege arta şi literatura Europei care s-au hrănit sute de ani din tematica creştină.

Modernitatea tîrzie, sensibilă la tema diversităţii, a îndemnat religiile să ceară drept de prezenţă în spaţiul public. Dar glas mai tare – şi, în orice caz, mai straniu pentru ordinea laică – au religiile sosite din spaţii nelaicizate, are în special islamul. Nu doar mulţi creştini, ci şi unii adepţi ai laicităţii tari deplîng astăzi ştergerea identităţii creştine a societăţilor europene, lăsate astfel într-un deficit general de identitate. Pe acest fond, prind uşor spaimele că Europa va fi islamizată, prinde uşor fantasma unei invazii fundamentaliste faţă de care democraţia occidentală ar fi neputincioasă.

Lăsînd deoparte fantasmele, prezenţa – policromă – a religiilor în spaţiul public european ne arată ceva nou: anume că, fără o cultură religioasă difuzată în societatea mare, nu ne vom mai putea înţelege propria lume, nici în adîncimea ei spirituală şi nici în actualitatea ei. Nu-i vom putea asuma liberalismul, nu vom putea spera creşterea coeziunii ei. O cultură religioasă – nu confesională – e de folos astăzi oricui, credincios ori nu, pentru a avea un raport civilizat cu vecinul altfel situat ca apartenenţă spirituală. Cultura religioasă a devenit, se poate spune, o necesitate publică. E de dorit să devină un bun public, bun comun. Doi profesori în teologie de la Universitatea Lorenă, Anthony Feneuil et Jean-Sébastien Rey, susţin această idee într-un articol din Le Monde, apărut pe 11 octombrie 2020. „Autorităţile publice”, laice, spun ei, „nu pot lua poziţie în materie religioasă. Dar pot contribui la exprimarea convingerilor religioase, la formularea lor reflexivă şi critică, în dialog şi în confruntare cu alte convingeri şi domenii ale cunoaşterii. Un loc privilegiat pentru această exprimare reflexivă este Universitatea, publică, dar autonomă.” Totuşi, ca să devină „bun public”, cultura religioasă ar trebui difuzată mai devreme şi mai larg, în cursul şcolar mediu. Există deja pledoarii în acest sens în spaţiul francez.

O cultură religioasă – nu confesională – urmăreşte nu apologia, ci comprehensiunea. Are interes pentru marile tradiţii religioase, înfăţişează fenomenul religios în aspectele lui de căpătîi (gîndire, experienţă spirituală, cult, concepţii despre lume şi despre destinul omului). De cultură ţine a cunoaşte cum se raportează la transcendent diferitele tradiţii, cum trăieşte omul acest raport, ce gravitate existenţială are pentru el raportul. De cultură ţine să ştii cum o credinţă îşi interpretează Textul şi imaginile sacre. De ea ţine a judeca, după criteriile înseşi ale religiei, devierile şi instrumentările pe care le suportă ea. De cultură ţine a cunoaşte marile constante ale faptului religios şi modulaţiile lui în diverse tradiţii. Tot de cultură ţine a te comporta civilizat faţă de credinţele religioase şi substanţa lor: intelectuală, rituală, existenţială.

În fond, nici adepţilor Charlie Hebdo nu le-ar strica puţină cultură religioasă. Şi-ar da seama că, prin manevrele lor, nu condamnă terorismul religios, ci ofensează întregi comunităţi în ce au ele mai sacru. Şi-ar da seama că libertatea de exprimare pentru care militează e de tip pseudo-„religios”, de vreme ce se pretinde fără margini, absolută. Or, o atare libertate e contrară ordinii democratice, unde libertăţile se opresc – deliberat – acolo unde manifestarea lor agresează dreptul celuilalt. Puţină cultură religioasă nu strică de vreme ce ea ne-ar face mai atenţi la diversitatea spirituală a lumii.

Dincolo de toate, o cultură religioasă ar îmbogăţi interior orice persoană, i-ar da materie care să-i mobileze spiritul, din care poate alege să se construiască.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Samuel Paty (wikimedia commons)