În deșertul secularist al Europei postmoderne, antropologii ne asigură că experiența sacrului s-a mutat pe stadioane, la concerte rock, sau pe stadioanele de fotbal. O sacralitate dionisiacă, dar nu mai puțin proteică, deci pusă sub semnul lui Hermes. Un extaz colectiv, după ce marile religii politice (nazismul și comunismul) – derivate rasist sau socialist din utopia raționalistă a Luminilor – și-au cam trăit veacul, prin specifica lor energie revoluționară, canalizată spre masacre, lagăre și distrugeri pretins purificatoare. În contextul sovietic de după Războiul Civil, cîndva între anii NEP și Marea Teroare din anii ’30, și-a trăit viața tragică, de geniu comic și precursor al literaturii absurdului, Daniil Harms. Celor din generația mea le-a devenit oarecum cunoscut în 1982, cînd apare, la Editura Junimea, colecția de proze intitulată Un spectacol ratat. Faconda ludică și umorul negru dovedite de autorul avangardist în acel volumaș mi au provocat atunci un hohot de rîs amar, dăruindu-mi totodată o sursă de paradoxală consolare (pe fondul ceaușismului terminal). I-am devenit fan necondiționat, după care, capturat de fluxul propriilor evenimente biografice, l-am dat uitării.

Recent, am avut însă ocazia de a-l regăsi grație biografiei critice pe care i-a dedicat-o Camelia Dinu, prin opusul numit Cazul Daniil Harms. Supraviețuirea avangardei ruse (Tracus Arte, 2019). O cercetare care propune arheologia avangardelor rusești, la început libere, dar gradual sufocate, pe măsură ce dogma realist-socialistă copleșea, sub amenințarea Gulagului, literatura oficială din URSS. Volumul restituie un complex portret al lui Harms, școlit în nemțește, apoi autodidact riguros, ca prefață a unei vieți de histrion solitar, care evită radarul cenzurii, fără să poată scăpa de represiunea directă, pregătită pentru toți futuriștii, după ce fuseseră o vreme tolerați ca vehicule ale bolșevismului. Avangarda rusă a produs multe figuri și grupări, direcții estetice și forme de manifestare: nota comună e reunirea artelor într-o intertextualitate experimentală, iconoclastă și teribilistă, pe fondul unui gol metafizic umplut prin gesticulații profetice și farse „huliganice“. Printre multe nume pierdute (care nu și-au confirmat valoarea sau au fost distruse prin scufundarea în zona subterană), Harms și-a vindecat angoasa istorică prin dandysm, dialog macabru cu predecesorii din veacul al XIX-lea (în frunte cu Gogol & Cehov) și un soi de religiozitate masochistă, punctată cu excentricități ritualizate teatral. Citise Părinți ai Bisericii, avea o specială evlavie pentru Sfînta Xenia, frecventa slujbele ortodoxe, fiind totodată deschis către alte spiritualități sau tradiții mistice orientale. S-a refugiat o perioadă în literatura pentru copii, dar n-a scăpat de cuvenita „demascare“. A fost anchetat și condamnat la exil intern, prin cenușiul Kursk. A doua soție l-a sprijinit devoțional, salvîndu-i manuscrisele (Marina a trăit pînă prin anii ’90, a murit în America și a apucat să publice o carte de amintiri despre flamboaiantul ei partener). Ca să scape de încorporare și de închisoare, Daniil Harms a jucat în fața torționarilor săi comedia unei schizofrenii „ca la carte“, fiind prin urmare internat într-un azil psihiatric. A murit de inaniție, în 1942, la numai 37 de ani, printre ruinele fumegânde ale Leningradului asediat de naziști.

Exegeza Cameliei Dinu acoperă admirabil complexitatea „dosarului“, printr-o contextualizare culturală nuanțată și aprofundări elocvente, de la istoricul receptării operei harmsiene pînă la strategiile sale auctoriale, de un remarcabil rafinament. Prin gratuitatea înzestrărilor sale politropice și idealismul nețărmurit în care s-a deghizat copilărește, Harms are ceva dintr-un nebun (rus) pentru Hristos, amintindu-mi totodată de Simone Weil, dar și de ambianțele bulgakoviene. Ultima sa fotografie, păstrată în arhivele NKVD, ne arată un craniu spectral, de clovn alb, crucificat într-un enigmatic martiriu, dinaintea căruia nu poți decît să te cutremuri. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.