„Vă rugăm să pregătiţi paşapoartele: intrăm pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Pregătiţi paşapoartele şi aşteptaţi în linişte. Facem tot posibilul ca verificarea paşapoartelor să nu dureze mult.“ În maşina de tip mini-bus, însoţitorul oferă ultimele instrucţiuni grupului de pelerini veniţi să viziteze locul în care, potrivit tradiţiei şi învăţăturii creştine, s-a născut Mîntuitorul. Un grup eteroclit, în care predomină însă sud-americanii şi anglo-saxonii. Aflat lîngă Ierusalim, Bethleemul de astăzi oferă încă de la intrare o privelişte sumbră: un zid imens de beton completat de sîrmă ghimpată, o imagine de tip închisoare sau lagăr, separă zona controlată de Autoritatea Palestiniană, de statul Israel, în chiar inima acestuia. Pe alocuri, pe ziduri, graffiti de natură războinică care arată indivizi cu cagule, în plină acţiune – aruncînd cu pietre sau folosind o praştie – descriu istoria acţiunilor de protest palestiniene, începînd cu prima Intifada. Lîngă ele, plictisiţi şi toropiţi de căldură, îşi fac rondul foarte tineri soldaţi israelieni. Sîntem preluaţi de un bătrîn în costum gri care ne conduce spre un magazin cu obiecte de artizanat. Unele sînt la fel de kitschoase ca acelea de prin mînăstirile şi bisericile noastre: brăţări cu iconiţe, medalioane cu Fecioara Maria, Cina cea de Taină sculptată în lemn masiv, toate la preţuri ameţitoare. Pentru ca toate confesiunile să fie mulţumite, în spiritul turismului ecumenic, poţi să alegi din oferta de icoane ortodoxe, figurine catolice din ipsos, viu colorate, Biblii în engleză, pentru uz protestanto-american, sau chiar menore sau mezuze, în cazul în care se ivesc şi turişti israelieni. Pe un raft, omniprezentele produse cosmetice bazate, pasămite, pe nămolurile şi apele-minune de la Marea Moartă, în vecinătatea compartimentului cu sticluţe cu apă sfinţită.
În sfîrşit, reuşim să trecem de punctul de control, într-o înghesuială formată în bună măsură de femei în veşminte musulmane însoţite de patru-cinci copii. De altfel, la intrarea pe teritoriul palestinian, o inscripţie pe zid ne face o declaraţie de dragoste: „I love tourists“.
Lupta pentru supravieţuire
Bătrînul în costum gri ne spune, pe scurt, povestea arabilor creştini din Bethleem: la începutul anilor ’80, erau în jur de 60.000, din 80.000 de locuitori. Apoi, au început să dispară în ritm accelerat: astăzi, sînt maximum 12.000, şi ei pe picior de plecare. Primele victime, într-un război care nu-i priveşte, pe care nu l-au declanşat şi nu l-au dorit. Cu fiecare conflict, atentat sinucigaş, Intifada, contraofensivă israeliană, ei sînt primii care-şi fac bagajele şi se duc unde văd cu ochii.
Sentimentul de nesiguranţă a devenit acut de cînd Bethleem-ul a intrat sub control palestinian. Puţinii rămaşi sînt chemaţi de rudele aflate deja în Europa, SUA, Australia. Astfel, ne aflăm în plin paradox: pe pămîntul sfînt, vizitat de milioane de pelerini creştini din toată lumea, creştinii născuţi în chiar locul Naşterii sînt o specie pe cale de dispariţie. În Biserica Naşterii Domnului, coada de pelerini pare fără sfîrşit, iar la cîţiva paşi, în casele de piatră albă tipice Orientului Mijlociu, o altă familie îşi face bagajele. „Iar ceea ce vedeţi aici, doamnelor şi domnilor – continuă bătrînul –, sînt rezultatele muncii noastre. Fiindcă, vă daţi seama, ce activitate economică ar putea să fie profitabilă într-un astfel de loc al războiului? Ce fel de comerţ ar fi posibil aici? Aşa că acum, noi, cei rămaşi, trăim din turism. Din obiectele pe care le vedeţi aici.“ Pînă atunci indiferenţi şi absenţi, vizitatorii deschid poşetele, portofelele şi buzunarele. Se cumpără icoane, brăţări, tablouri, broşuri.
Pelerinii
„Ştii, eu nu sînt o persoană religioasă sau chestii de genul ăsta. Cred în spiritualitate. Mă interesează toate religiile. M-am născut catolică, dar nu vreau să mă limitez la o singură credinţă, e plictisitor. Practic yoga, cînd vreau să mă regăsesc. De-asta cred că aici se află un punct energetic important, pozitiv, al planetei. Mă înţelegi, nu?“ O braziliancă drăguţă împărtăşeşte convingerile ei religioase, proaspătului amic mexican. În aer pluteşte un început de flirt, aşa că toată lumea care înţelege spaniola zîmbeşte îngăduitor cînd le aude conversaţia. Sobrul tată de familie german, venit cu soţia şi cei trei copii, e uluit cînd aude că trebuie să-şi pună o eşarfă, ceva peste genunchi, fiindcă bermudele se opresc deasupra. Alături, un norvegian scapă „la mustaţă“: şi el are bermude, dar un pic mai lungi. Aşteptăm, de vreo trei sferturi de oră, în Biserica Naşterii, să ajungem în grota în care o stea argintie marchează locul în care tradiţia spune că s-a născut Iisus. „Vi s-a spus dinainte care sînt regulile în privinţa hainelor“ – spune excedat Jorge, ghidul care ne-a preluat la intrarea în lăcaş. „Femeile trebuie să-şi acopere umerii şi decolteul. Bărbaţii – să poarte pantaloni deasupra genunchilor. Aici este o biserică ortodoxă şi regulile sînt stricte. Ce e atît de greu de înţeles?“ Biserica de piatră, cu o curte încăpătoare, în care se intră printr-o uşă foarte joasă ce te obligă să te apleci, numită „poarta smereniei“, e împărţită în trei compartimente: catolic, armean şi ortodox. Însă ortodocşii, prin Patriarhia greacă a Ierusalimului, au monopolul administrativ al grotei Naşterii. În mijlocul Bisericii se află un mozaic, vestigiu – afirmă ghidul – al primei biserici din Bethleem, construită de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare. În jur, tot soiul de pelerini: de la „spiritualişti“ de genul tinerei brazilience, pînă la călugăriţe ortodoxe, de la călugări franciscani italieni, la grupuri de turişti americani. Ghizii şi pelerinii vorbesc concomitent în toate limbile pămîntului: la un moment dat, se aud şi frînturi de conversaţii în română. Cîteodată, procesiuni de pelerini cu lumînări în mînă, care cîntă şi se roagă, vin în valuri. Coborîm cîteva scări şi intrăm în grota Naşterii. Şi aici, dai peste atitudini diferite: de la femeile ortodoxe cu capul acoperit, care se roagă în genunchi, pînă la sud-americani macho care îşi aranjează freza înainte de a se fotografia în faţa stelei argintii din grotă. Fiindcă această masă umană atît de diversă are ceva în comun: aparatele de fotografiat care ţăcăne neîncetat. Intrarea în grotă e străbătută, cu efect vizual de fulger, de lumina blitz-urilor.
Nu departe, o altă biserică e construită pe Cîmpul Păstorilor, locul unde s-ar fi plimbat, cu turmele, smeriţii ciobani care aveau să fie martori ai primelor momente pe pămînt ale Pruncului sfînt. Preoţi şi pastori ţin predici în spaţiul din spatele bisericii, ascultaţi cu evlavie de credincioşi. Şi pe un deal, nu departe, arătare din alte timpuri, un cioban în haine umile îşi îndeamnă cele cîteva oi anemice să înainteze. Orice conversaţie se opreşte: sîntem furaţi de această apariţie care a făcut timpul să încremenească, peste două milenii.
În foc încrucişat
În faţa bisericii, o moschee şi o biserică îşi alătură semiluna şi crucea pe cerul de un albastru pal, lipsit de nori. Simbolic vorbind, o imagine puternică, dar lipsită de acoperire în realitate. Creştinii se simt tot mai stingheri în acest loc, pe care broşurile turistice vor să-l prezinte ca pe o oază a toleranţei interconfesionale.
Jorge – ghidul care ne prezintă Bethleem-ul în engleză şi spaniolă – este palestinian. Tatăl lui, spaniol, a întîlnit o arăboaică, s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Cînd a trimis o aplicaţie la o universitate din Spania, spaniolii au fost intrigaţi de numele lui cu rezonanţe iberice şi l-au primit. După cîţiva ani, s-a întors acasă şi acum însoţeşte grupurile de turişti care vor să viziteze locurile sfinte. Şi el se plînge de situaţia grea, dar evită să spună ce anume se întîmplă, de parcă nenorocirea ar fi abstractă, o chestiune de destin, o povară venită de sus.
Spre seară, grupul nostru de pelerini se întoarce la Ierusalim. Aici, pentru un moment de linişte după o zi atît de încărcată, poposim într-un restaurant. După cîteva pahare de vin, cînd limbile se dezleagă, patronul, arab creştin-ortodox, începe să vorbească despre situaţia din Bethleem: „Practic, sîntem prinşi de ani întregi într-un foc încrucişat. Pentru israelieni sîntem doar arabi, deci aliaţi de facto ai musulmanilor. Pentru musulmani sîntem creştini, deci străini, «cruciaţi», prieteni ai israelienilor. După ultima Intifada, imediat după 2000, şi eu m-am gîndit să plec. Ei se bat şi noi plecăm, fiindcă nu înţelegem nimic din ce se întîmplă. Fiica mea e deja în Canada, am trei băieţi mai mici, dar şi ei ar vrea să plece. Cred că restaurantul ăsta şi oaspeţii pe care îi am din cînd în cînd, ca dvs., sînt ultimele lucruri care mă reţin. Şi, poate, pasiunea mea pentru vinuri. Ăsta e întotdeauna un motiv bun să rămîi, şi unul la fel de bun să pleci. Ştiţi că aici, în Israel, avem vinuri foarte bune? Daţi-mi voie să vă prezint cîteva...“
