Zmeul e întotdeauna de vină
Se uită la tine cu o privire de o candoare irezistibilă, absolut convins că vina îi aparţine acestui personaj, care a avut tupeul să răstoarne paharul cu lapte/mănînce toate bomboanele/îmbrîncească fetiţa la locul de joacă. Pe la patru-cinci ani, e foarte necesar şi chiar sănătos să-ţi inventezi un zmeu personal căruia să-i pui în cîrcă toate greşelile şi năzbîtiile şi care s-o încaseze în locul tău.
„Nu eu, nu eu, Zmeul Zmeilor a făcut asta!“ Se uită la tine cu o privire de o candoare irezistibilă, absolut convins că vina îi aparţine acestui personaj, care a avut tupeul să răstoarne paharul cu lapte/mănînce toate bomboanele/îmbrîncească fetiţa la locul de joacă. Pe la patru-cinci ani, e foarte necesar şi chiar sănătos să-ţi inventezi un zmeu personal căruia să-i pui în cîrcă toate greşelile şi năzbîtiile şi care s-o încaseze în locul tău. Partea mai proastă este că, de cele mai multe ori, adulţii par să nu fie prea convinşi de existenţa lui: „Care Zmeul Zmeilor?! Ia termină cu prostiile-astea, am văzut eu că tu ai îmbrîncit fetiţa/mîncat bomboanele/răsturnat paharul!“. „Ba nu, ba nu, Zmeul Zmeilor e de vină, numai că e invizibil şi de-aia nu poţi tu să-l vezi!“ Hm, părinţii strîmbă din nas pentru că îi cam sperie personajele invizibile, mai ales cînd e vorba de chestiuni serioase precum vărsatul unui pahar cu lapte. Ăştia micii ar trebui să se-nveţe să-şi asume greşelile, de pe acum, altfel o să devină nişte oameni mari iresponsabili! Psihologii spun însă că nu sînt motive de ingrijorare: Zmeul ăsta este un soi de alter ego needucat care preia impulsurile violente ale copiilor. În cele din urmă, cînd copilul va învăţa să se stăpînească şi să-şi recunoască greşelile şi defectele (se va „civiliza“), el va dispărea fără urmă, pentru că-şi va fi îndeplinit rolul.
Adevărul e că ar fi tare bine ca Zmeul Zmeilor să existe cu adevărat şi să fie vinovat de toate relele din lume: de corupţia politicienilor, de creşterea preţurilor, de subţierea stratului de ozon, de gropile din şosele, de lipsa locurilor de parcare, de gunoaiele aruncate pe plajă la Vama Veche şi alte lucruri de felul ăsta, pentru care nu-şi asumă nimeni, de regulă, nici un fel de vină. Am putea să-i tragem, din cînd în cînd, o mamă de bătaie şi, chiar dacă asta n-ar rezolva problemele, măcar ne-am simţi mai uşuraţi…
Aţi încercat vreodată să staţi de vorbă cu un cuplu care tocmai a trecut printr-o ceartă, fie ea şi stîrnită din pricina alegerii unui film sau a unei banale chestiuni casnice? Eu da, dar am renunţat repede. Nu mă hotăram dacă să-l cred pe el, care era convins că ea este o îmbufnată şi o capricioasă fără leac, sau s-o cred pe ea, care era gata să jure că el este un căpcăun lipsit de empatie (ca să păstrăm registrul infantil, cu zmeul…). Oricum, rareori unul dintre ei admite că ar fi putut greşi, fiind mult prea ocupat să explice în ce fel este celălalt vinovat. Ea l-a înşelat pentru că el o cam neglija, dar el o neglija numai din cauză că ea era prea posesivă, şi tot aşa. Psihologii ar avea multe de spus în asemenea cazuri, dar este mai bine să nu intrăm în amănunte, pentru a nu transforma acest articol într-unul de tipul „cum să fii fericit în cuplu“.
Cred, totuşi, că cel mai greu este să-ţi recunoşti greşeala în faţa unui poliţist de circulaţie (asta probabil şi pentru că, în asemenea cazuri, orice greşeală costă). O regulă nescrisă spune că trebuie să încerci tot ce e omeneşte posibil ca să-l convingi pe poliţist că, de fapt, semaforul nu arăta culoarea roşie atunci cînd ai intrat în intersecţie. În cel mai bun caz, era doar galben-intermitent! E bine să insişti şi asupra unor aspecte senzaţionale care ţi-au deturnat temporar atenţia de la adevărata culoare a semaforului: o nesuferită de muscă intrată în ochi, graba de a ajunge la maternitatea unde tocmai se afla soţia în chinurile facerii, apariţia fenomenală la orizont a unui OZN etc. Dacă agentul rămîne impasibil în faţa acestor tertipuri, atunci nu-ţi mai rămîne decît să-ţi recunoşti greşeala, dar fierbînd de indignare în faţa nedreptăţii care ţi se face: păi cum, domnule, pentru o mică scăpare să ţi se ia permisul, cînd sînt alţii care conduc gipurile ca nebunii şi omoară pietonii pe trecere, fără să păţească apoi nimic? În fine, dacă nici aşa nu merge, nu-ţi rămîne decît să negociezi o pedeapsă cît mai mică sau să refuzi să semnezi procesul-verbal, în semn de protest…
Dacă în cazul ăsta plăteşti pentru propria-ţi greşeală, există şi situaţii în care trebuie să plăteşti pentru greşelile altora. Şi nu e vreo figură de stil, ci chiar trebuie să scoţi bani din buzunar. O dată a trebuit să achit o taxă, plus eterna cerere la ghişeu şi inevitabilul stat la coadă, pentru a se corecta greşeala de redactare a unui funcţionar într-un document oficial. Cînd am remarcat, în treacăt, absurdul situaţiei (vina fusese a „lor“, nu a mea), am fost burzuluită că „aşa e procedura“.
Tot Kafka-style a fost şi momentul în care am trimis un e-mail departamentului de IT al trustului de presă în care lucram şi i-am rugat să mă ajute cu repararea tastaturii pe care tocmai vărsasem, din greşeală, nişte suc de coacăze. Am primit un răspuns sec (despre care şi astăzi cred că a fost scris de o formă de inteligenţă artificială) care mă informa că firma nu răspunde pentru vătămări ale echipamentului electronic provocate de neglijenţa angajaţilor. „Vă rugăm a remedia personal problema.“ Am înghiţit în sec şi m-am apucat să desfac tastatura cu penseta unei colege şi să şterg sucul de coacăze cu şerveţele. Fusese, evident, greşeala mea. Dar am regretat amarnic că nu dădusem vina pe Zmeul Zmeilor.
Adina Rosetti este jurnalistă.