Ziua următoare

Așteptîndu-l pe Godot (1952), piesa celebra a lui Samuel Beckett, reprezintă pentru generații întregi de cititori un mister nedeslușit. Povestea celor doi vagabonzi (Vladimir și Estragon) care așteaptă inutil sosirea unui personaj, pe numele său Godot, a fost interpretată în multe feluri: metaforă a neputinței umane golite de sens, metaforă a unei lumi desacralizate (Godot fiind Dumnezeu – God în limba engleză), metaforă a izolării unor oameni prinși într-un no man’s land din timpul războiului (inspirată de experiența autorului însuși în Rezistența franceză), fie metaforă a unor nedreptăți social-politice. Toate interpretările, posibil valide, s-au lovit din start de refuzul lui Beckett de a da o cheie de citire: „Nu știu mai mult despre această piesă decît cel care ajunge să o citească cu atenție. Nu știu în ce spirit am scris-o. Nu știu mai multe despre personaje decît ceea ce ele spun, ceea ce fac și ceea ce li se întîmplă. În înfățișarea lor, am indicat puținul pe care l-am putut întrezări. Meloanele, de exemplu. Tot ce puteam ști am arătat. Nu este mult. Dar îmi este de ajuns, și asta chiar din plin. Aș spune chiar că m-aș fi mulțumit și cu mai puțin. Cît despre dorința de a găsi în toate acestea un sens mai adînc și mai înălțător, sînt incapabil să arat vreun interes. Dar ar putea fi posibil…” (citat de pe coperta cărții – Samuel Beckett, Așteptîndu-l pe Godot, Editura Curtea Veche, 2007).

Reticența lui Beckett față de simboluri e binecunoscută. Irlandez trăind la Paris, fără nici o influență vizibilă a mediilor sofisticate în care se învîrtea (conform descrierii făcute de prietenul său Cioran), acesta s-a delimitat de orice modă culturală. Fermecător și devotat în relațiile cu prietenii, de o discreție totală față de public, Beckett și-a construit atent imaginea unui autor enigmatic. De o cultură enciclopedică în orice domeniu, fascinat de cuvîntul scris, de rugby, cricket și de muzica lui Schubert, și-a indus în eroare admiratorii. Toate curentele filozofice, politice sau  psihanalitice la modă le-a tratat mascat cu indiferență pentru a le dinamita cu radicalismul operei sale: a subminat orice formă de efuziune, de exces, de lirism, de mesaj, de bune intenții moralizatoare sau înălțătoare. De aici și deruta publicului la apariția celebrei sale piese, în care „nimic nu se întîmplă”. Haosul  în care se învîrt personajele sale, suspendate în așteptare, te dezarmează. Nimic concret de care te poți agăța. Iar lovitura de grație vine din refuzul autorului de a oferi un final. Așteptarea poate continua, momentan fără învingători sau învinși. Beckett nu a fost optimistul incurabil, dar nici nihilistul cinic.

Criticat adesea pentru lipsa „dragostei sale față de personaje”, dramaturgul irlandez a rămas fidel stilului său lipsit de sentimentalism. Vladimir și Estragon nu sînt mari figure tragice sau comice, nu sînt nici măcar absurde (alt epitet folosit excesiv). Fără trecut, toate trăirile lor (bucurie, disperare, speranță) se consumă rapid. Dar aceasta lume infinitezimală, debarasată de orice artificiu sau ornament, e creată cu o mare grijă pentru tot ce poate fi uman. Iar Vladimir și Estragon, nedespărțiți, vor avea și mîine o zi. La fel cum pe alte două personaje celebre, Hamm și Clov (din Sfîrșit de partidă), în ciudă dorinței de a încheia totul, de a rupe definitiv cu prezentul, le leagă nevoia unuia de celălalt. Fie că e vorba de singuratate, în Ultima bandă a lui Krapp, sau de neputință, în trilogia Molloy, Malone moare, Nenumitul, fragilitatea condiției umane e singura temă care contează.

Niciodată deranjat în timpul meciurilor sportive de la televizor, niciodată răspunzînd la telefon decît între ore fixe, niciodată făcînd prea mare caz de importanța sa, niciodată uitînd numele și grijile celor cu care se întîlnea (își nota în secret într-un carnețel), ajutîndu-și mereu prietenii cu sume mari de bani, niciodată renunțînd la țigări și whisky irlandez, niciodată renunțînd la exactitatea cu care dorea să-i fie reprezentate piesele de teatru, niciodată plîngîndu-se (chiar și în momentele difcile), niciodată făcînd pe sfîntul (momentele de exasperare îl făceau insuportabil uneori), niciodată renunțînd la dragostea lui pentru Dante și pentru romanul lui Theodor Fontane Effi Briest, niciodată uitînd plăcerea scrisului, Beckett a fost întocmai ca acei jucători de șah celebri care continuă partida chiar dacă știu deznodămîntul după primele mutări.

Cristi Luca este critic de film.

Foto: wikimedia commons