Zîna Electricitate

Alaiul zînelor e vast şi el străbate întinderi necuprinse, în paşi de dans, care îl poartă de la basm la ştecher. Către sfîrşitul veacului al XIX-lea (într-o vreme cînd miraculosul devenea ştiinţific), i s-a alăturat, cu drepturi depline, Zîna Electricitate, întruchipare feminină a luminii. O vedem, iradiind splendoare, pe afişul AEG (Allgemeine Elektricitäts-Gesellschaft) – Societatea Germană de Electricitate, înfiinţată în 1883. E o doamnă suplă, cu trupul vag acoperit de voaluri, dar avînd bustul dezgolit, aşezată comod şi oarecum lasciv pe o roată înaripată, deasupra globului terestru. Ţine în mîna dreaptă un bec aprins – făclie şi far într-o aceeaşi alcătuire – care va scoate lumea din bezne, călăuzind-o spre modernitate. Apare apoi pe un alt afiş, al Expoziţiei Electrice Internaţionale de la Philadelphia, din 1884. Acolo, pudoarea yankee i-a acoperit bustul, însă becul aprins (ţinut în mîna stîngă) şi roata înaripată s-au păstrat. Ca element suplimentar de noutate, mîna dreaptă a zînei bate la telegraf o depeşă, în timp ce doi îngeri (pe care nimic nu-i poate defini mai exact decît cuvîntul „rotofei“) vorbesc la telefon. Urmează, în 1923, o carte de Henri Letorey, care îi laudă virtuţile şi îi preamăreşte darurile chiar din titlu: Vă ofer Sănătatea, Veselia, Economia, Bunăstarea. Sînt Zîna Electricitate. Pentru ca, mai tîrziu, Compania de Distribuţie a Electricităţii din Paris să-i comande pictorului Raoul Dufy un panou de mari dimensiuni, menit să-i electrizeze pe vizitatorii Expoziţiei Universale din 1937. Comanda îi cerea artistului „punerea în valoare a rolului electricităţii în viaţa naţională, cu un accent deosebit pe rolul social de prim plan jucat de lumina electrică“. Zis şi executat: Raoul Dufy şi-a introdus penelul în priză şi a produs, la capătul unui an de trudă, o alegorie care măsura 624 de metri pătraţi şi care se chema, fireşte, Zîna Electricitate.

Roadele aduse de trecerea noii zîne prin aer şi prin pereţi nu puteau stîrni decît un entuziasm fără seamăn, ilustrat grăitor de Marseieza electrică. Cîntec de luptă al electricienilor (autori: G. Clair şi Rupin Schkoff), al cărei refren suna astfel: „La fire, electricieni! Aprindeţi cărbunii! / Să strălucim, să strălucim, / Un foc mai pur să lumineze naţiunile!“. Printre aceste roade putem socoti şi efectele benefice ale luminii în tratarea anumitor maladii sau disfuncţii, descrise pe larg de dr. Georges Geiger în lucrarea Aplicaţii terapeutice ale băii de lumină şi ale băii de căldură luminoasă, din 1901, de unde aflăm că o pacientă a lui, suferind de obezitate, a pierdut 6,900 kg în doar două luni, după ce s-a scăldat în 42 de băi de lumină. Sau „Diafanoscopul Gerrard electric de buzunar (model sterilizabil perfecţionat)“, prezentat de inventator la Congresul de Laringologie de la Paris, în 1914, „aparat universal pentru examinarea ochilor, nasului, foselor nazale, gîtului, gurii, sinusurilor, faringelui, laringelui, vegetaţiilor adenoide la copii şi adulţi, urechilor, canalului auditiv, timpanului, vaginului, rectului, intestinului etc.“.

Un „etc.“ ce pare a sugera existenţa altor cotloane întunecate pe care lumina electrică le poate da la iveală. Şi le-a dat: într-o ştire inserată în paginile gazetei Scînteia electrică (anul I, 1886-1887) facem cunoştinţă cu zonele de umbră ale zînei. Compania Edison & Swan United Electric (spune ştirea) a intentat un proces companiei Woodhouse & Rawson pentru contrafacerea unor brevete obţinute de Edison şi Swan în 1879 şi 1880, audierile din ziua de 19 mai 1886 fiind consacrate exclusiv dezbaterilor asupra semnificaţiei cuvîntului „filament“. S-ar zice că lampa începea să fileze acum, deşi semne prevestitoare ale unui asemenea fenomen apăruseră ceva mai devreme. Un observator atent ar fi putut desluşi, citind cartea lui Justin Duburgua, Newtonianismul prieteniei sau scrisori filozofice despre lumină şi culoare (publicată în 1803), acest avertisment deghizat în veşmintele unei teoreme: „Dacă un fascicul de lumină trece în sfera de atracţie a unui corp oarecare, el suferă o aberaţie perturbată“. Şi ce altceva decît o aberaţie perturbată ar putea fi cartea unui anume Pierre Roux, Tratat despre Ştiinţa lui Dumnezeu sau Descoperirea primelor cauze. Lucrare care dezvăluie marele mister al electricităţii şi al magnetismului, acela al pilei atotputernice şi nesecate, precum şi legile eterne ale fiziologiei generale, constituind galvanoplastica daguerriană universală, din 1857? De unde transcriu două pasaje lămuritoare: 1) „Eterul ceresc este un burete sublim şi însufleţit şi matematic regulat, prin ale cărui canale circulă agentul sublim, sau sămînţa lui Dumnezeu, sau electricitatea“; 2) „Biblia este cel mai desăvîrşit tratat de electricitate care poate exista pe lume“.

Cum tot o aberaţie perturbată îmi pare a fi „maşina de aplauze automate“ din teatrele vieneze, a cărei descriere o găsim în cartea lui Ferdinand Faideau, Ştiinţa curioasă şi amuzantă, apărută în 1902: „un aparat compus din doi saci de piele, de mărimea unor mănuşi de box, legaţi prin fire electrice de loja regizorului. Acesta nu trebuie decît să apese un buton pentru a face ca sacii să se lovească unul de altul, scoţînd un zgomot întru totul asemănător aplauzelor unei săli în delir“. Înclin să cred că o maşină de aplauze automate, cu sunetul amplificat în difuzoarele propagandei, s-a aflat la originea formelor aberante de folclor consemnate în volumul Lirica populară românească cu tematică actuală, din 1984. Cîteva exemple: „Foaie verde de cicoare, / Cîndeşti e comună mare, / Cu trei sate-alăturate, / Frumos electrificate“; „Frunză verde şi-o sipică, / Am un bec, o floricică“; „Foaie verde de pe rampă, / Cu chibritul n-aprind lampă; / Învîrtesc un bumbuşor / Şi aprind becul uşor“; „De-aş putea, eu face-m-aş / Puişor de lăstunaş / Şi spre-al cerului sălaş / În zbor aprig duce-m-aş, / Să-mi desfăt privirile / Cercetînd turbinele / Mîndre şi uzinele / Ce-şi împart luminile / Prin toate căminele“.

Aşa o fi, dar uzinele ucid zînele.