Zidul de securitate israelian

19 februarie 2019   Tema săptămînii

Prăbușirea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, și întreaga atmosferă euforică păreau să anunțe o epocă fără conflicte, fără despărțiri arbitrare între oameni. Din păcate, nu a fost așa. Conflictele, fie cele vechi (ce s au acutizat), fie cele noi (ce au apărut), au continuat să domine actualitatea politică.

În Orientul Mijlociu, tensiunea, conflictele, spirala violențelor aveau să se manifeste din plin, chiar dacă și în această zonă au existat „momente ale speranței“, materializate în special prin procesul de pace între israelieni și palestinieni, acordurile de la Oslo, ce au fost urmate de o dinamică promițătoare. Dar de scurtă durată, căci cerul regiunii s-a acoperit din nou de nori negri și grei.

În deteriorarea climatului dintre Israel și palestinieni, un rol important l-a avut escaladarea terorismului, în special sub forma atentatelor sinucigașe. Prevenirea lor ridica probleme serioase forțelor de securitate israeliene, care nu o dată au fost depășite. Era clar că închiderea ermetică a Israelului era imposibilă. În fiecare zi, mii de palestinieni veneau pentru a lucra în Israel, iar un număr mare de israelieni, locuitori ai așezărilor din teritorii, treceau linia verde, în același scop. Exista un control riguros al trecerilor, dar teroriștii se puteau strecura, iar rezultatele erau tragice. În acest context, s-a născut ideea unui „zid de securitate“. În 1992, Itzhak Rabin, proaspăt prim-ministru, propune ridicarea unei bariere de securitate între Israel și teritoriile ocupate și formează o comisie care să studieze problema. Cel care va trece la construirea unei bariere – după multe ezitări – va fi premierul Ariel Sharon, în vara lui 2001. Decizia s-a luat după un atentat grav, petrecut la 1 iulie 2001, la intrarea într-o discotecă din apropierea falezei din Tel Aviv. Sînt uciși 21 de tineri, majoritatea minori, care așteptau să intre în discotecă. Joschka Fischer, în acel moment ministru de Externe al Germaniei, aflat în vizită în Israel, a fost martor involuntar la tragedie de pe terasa unui elegant hotel din zonă și a fost cutremurat de uciderea unor copii nevinovați. Era clar că trebuiau găsite soluții, oricît de nepopulare, pentru a salva vieți omenești.

Conform proiectului inițial, bariera de separare trebuia să urmeze așa-numita „linie verde“, „linia de despărțire“ între Israel și Cisiordania, cu modificări care să țină seama de topografie, flux de populație etc. Zidul era recomandat de serviciile de securitate israeliene, care vedeau în el o soluție extremă de a opri sau cel puțin de a limita terorismul.

Încă de la început, proiectul a fost criticat atît în Israel, cît și în afară. În Israel, criticile veneau din ambele părți ale eșichierului politic. Cei din dreapta, ce nu recunoșteau legitimitatea liniei verzi, considerau că o barieră constituie o probă fizică pentru despărțirea de teritorii, deci împărțirea Israelului istoric. De asemenea, locuitorii implantărilor israeliene din teritorii, a căror întemeiere a fost încurajată de dreapta israeliană, se considerau rămași „în afara“ țării. Aceștia ignorau faptul că, în decizia lor de a se stabili într-un spațiu cu statut politic incert, se plasau ei înșiși în afara statului Israel, așa cum era el recunoscut de comunitatea internațională, dar și de o parte mare a societății israeliene. E adevărat că Ariel Sharon, prudent, a ținut să sublinieze că gardul de securitate nu este o graniță politică, nu este o graniță de securitate, ci un alt mijloc al războiului contra terorii.

În același timp, organizații de stînga din Israel criticau proiectul, considerîndu-l o încălcare a libertății de circulație, a drepturilor omului în general. Era asemănat, de unii, cu Zidul de la Berlin și era denumit „Zidul Rușinii“.

Curtea Supremă de Justiție a Israelului a aprobat construirea zidului, cu recomandarea de a se respecta cît mai strict linia verde și chiar a intervenit de cîteva ori pentru a cere schimbarea traseului construcției. Problema este că recomandarea Curții Supreme a fost încălcată de mai multe ori, pentru a include în spatele barierei de apărare o serie de așezări israeliene. Astfel că, în cele din urmă, doar 20% din zid urmează linia verde, incluzînd așezări și teren agricol – în special culturi de măslini – ale populației palestiniene.

Critici veneau și din afară. Organizația Națiunilor Unite a condamnat, în 2003, construcția zidului de securitate, iar în iulie 2004, Curtea Internațională de Justiție a considerat că acest proiect violează legislația internațională. Construcția zidului a consolidat, în special în Europa, o anumită atmosferă anti-israeliană, ce s-a dezvoltat în timp.

Zidul care desparte Israelul de Cisiordania are o lungime de peste 700 de kilometri și a ridicat probleme tehnice și financiare deosebite. Este cel mai mare obiectiv de infrastructură realizat în Israel, fiind construit din blocuri de piatră cu ciment, un edificiu piramidal de cabluri, un grilaj central, înzestrat cu echipament electronic, sîrmă ghimpată, trasee pentru patrulare și zone de nisip, pentru identificarea încercărilor de escaladare. Zidul are cîteva locuri de trecere, controlate de forțele militare israeliene, iar datorită problemelor speciale și aglomerărilor de populație, la Ierusalim are nouă metri înălțime. Pentru construcția sa, pînă în 2005 s-a cheltuit un miliard de euro. Aceasta este principala barieră de securitate și cea mai mare, dar rațiuni de apărare au determinat guvernul israelian să ridice bariere de apărare și în sud, la granița cu Fîșia Gaza, și în nord, la granița cu Liban.

Existența zidurilor de securitate în cele trei direcții – est, nord și sud – a creat o situație complexă în zonă. Analiza lor, dincolo de polemicile politice, evidențiază beneficii, dar și minusuri.

Este cert că barierele de securitate, și în special cea care împrejmuiește Cisiordania, au dus la scăderea drastică a atentatelor teroriste și implicit au scăzut numărul victimelor (dacă în 2001-2003 au fost 73 de acte teroriste reușite, după construirea zidului, în perioada 2003-2006, numărul acestora a scăzut la 12). În același timp, populația palestiniană din teritorii s-a simțit frustrată de construcția zidului. A fost îngreunat accesul acesteia în Israel, unde mare parte din ea lucrează, avînd permise de intrare în Israel. De asemenea, a devenit mai dificil accesul acestei populatii la diversele servicii medicale din Israel. Aceste nemulțumiri sensibilizează guverne, organizații non-guvernamentale etc. Opinia publică devine tot mai ostilă Israelului, pentru că în lupta dintre Goliat și David, lumea este gata să-l sprijine pe acesta din urmă, iar Israelul este asemănat, în zilele noastre, celui dintîi.

Situația atît de complexă trebuie judecată la rece și trebuie analizați toți „termenii“ ecuației politice și de securitate a zidului. Pe de-o parte, avem un stat suveran, recunoscut de comunitatea internațională, a cărui populație civilă se află sub un asediu continuu al terorismului. Este logic că acest stat are dreptul și datoria să își apere cetățenii, deci putem spune că există o justificare clară a construcției zidului. Mai mult decît atît, construcția unui sistem de apărare între Israel și teritoriile palestiniene întărește despărțirea între două entități, separarea fiind expresia palpabilă a principiului celor două state în Palestina. Pe baza acestui principiu a fost proclamat statul Israel, în mai 1948. Ocuparea, după 1967, a unor teritorii și mai ales construcția unor așezări israeliene au complicat realitatea politică. Perpetuarea ocupației a dus treptat la ignorarea principiului celor două state și implicit al „liniei verzi“, hotarul dintre Israel și zona palestiniană, chiar dacă nici un guvern israelian nu a declarat că renunță la principiul celor două state.

Datorită încercării de a asigura securitatea diverselor așezări, constructorii barierei de securitate nu au respectat „linia verde“. Chiar dacă, prin deciziile sale, Curtea Supremă de Justiție a Israelului a încercat – și în repetate rînduri a reușit – să oprească diverse abuzuri în trasarea zidului, în mare acesta a cuprins și teritorii de dincolo de linia verde. Trebuie spus că zidul de securitate, în timp, „se uzează“ ca mijloc de frînare a terorismului, care reușește să găsească metode de depășire a unor astfel de bariere. Situația din ultimele luni la „gardul de securitate“ cu Fîșia Gaza s-a agravat, fiind teatrul unor violențe puternice: încercări de trecere a gardului, lansări de baloane și drone cu explozibil etc. Acestea, pe fondul unor puternice manifestații ostile, încheiate cu victime de ambele părți.

În condițiile creșterii amenințătoare a terorismului, o barieră de securitate poate fi o soluție de moment, dar nu de perspectivă îndelungată. De asemenea, psihologic, ideea de zid este nesănătoasă, perpetuînd ideea unor lumi adverse, ce nu dialoghează decît prin violență. Mai mult decît atît, zidul duce la nașterea unui curent de acuzare a Israelului în opinia publică, inclusiv la segmente sociale și politice care au fost în trecut solidare cu Israelul.

Și atunci, există o soluție? Ce poate întrerupe ciocnirile sîngeroase și schimba atmosfera nesănătoasă din zonă? Este clar că există un singur instrument al securității depline, și acesta este reluarea procesului de pace. Revenirea la procesul Oslo ar aduce israelienilor și palestinienilor normalitatea bunei vecinătăți. Altfel, așa cum spunea Itzhak Rabin, încă în 1992: „există două opțiuni: fie depunem un serios efort pentru încheierea păcii, cu garanția siguranței, fie trăim veșnic cu sabia în mînă“.

Pentru că a ales prima opțiune, Rabin a plătit cu viața. Dar asta nu înseamnă că efortul nu trebuie continuat. Însă pentru asta, ambele popoare au nevoie de oameni de stat, precum Rabin, Begin sau Sadat. Și, în același timp, au nevoie de generații care să fie educate în spiritul păcii. 

Liviu Rotman este profesor la Facultatea de Științe Politice și director al Centrului de Studii Israeliene, SNSPA.

Foto: wikimedia commons

Mai multe