Zgîriind suprafaţa
Dragă mamă,
Uite că a venit vremea să-ți scriu și o scrisoare. C-așa a zis Dilema veche. Că dacă nu venea ceva din afara mea, n-aș fi făcut-o, probabil, niciodată. Cînd m-am gîndit să încep să-ți scriu, am avut același sentiment pe care-l am cînd mă gîndesc că odată și odată trebuie să încep o terapie, ceva, să găsesc și eu pe cineva – un professional – dispus (sau plătit, mă rog, ambele) să-mi asculte viața, de fapt să mă ia de personaj principal.
Gîndul să încep să-ți scriu îmi aduce în fața ochilor o bucată de unt. Un pachet nedesfăcut. Desfăcut apoi, dar încă neatins. Ce albă, compactă și neatinsă e bucățica aia! Tentația să o lași exact așa cum este e mare. Moleculele sînt așa de bine legate între ele. Dacă le desfaci… multe lucruri n-or să mai fie la fel. Cel mai bine ar fi să zgîrii numai puțin suprafața. Și o s-o fac simplu. Cu cele cîteva fraze pe care mi le-ai tot repetat, la care o să dau cîteva răspunsuri scurte, tot așa, numai zgîriate.
„O să vezi și tu cum o să fie cînd o să ai copii! Și-atunci o să înțelegi și-o să-mi dai dreptate!“
Am copii. Am înțeles. Și nu-ți dau dreptate.
„În ceea ce privește creșterea ta, nu am nimic să-mi reproșez!“
Ce bine trebuie să fie să ai siguranța asta! Ce bună trebuie să fie odihna de noapte cînd știi asta! Uneori mă surprind gîndindu-mă la fel, că uite ce lucru bun am făcut, uite ce bine am rezolvat o situație, uite ce bine am scris nu știu ce. Dar atunci mai aud o voce mititică spunîndu-mi: „Hai, iar sîntem drăguță cu noi?“ Taci. Nu am nimic să-mi reproșez.
„Tu nu mă iubești. Orice ai face, eu așa simt!“
Iubirea e un personaj sensibil. Foarte ușor de ofensat. Dintre toate ființele eterice ale emoțiilor noastre, ea e aceea care cere credință totală. Fără demonstrație. Nu-i place să demonstreze. Nu-i place să i se ceară. Nu-i place să-și dovedească existența. Fă asta o dată și va fi jignită. Fă asta de mai multe ori și se va simți rănită. Fă asta întruna și… nici nu știu exact ce se va întîmpla.
„Știu eu cu cine semeni!“
Cu cine? Și e foarte rău? Ai o matriță, ceva, în care m-ai turnat? O mai ai sau ai aruncat-o? Că ție oricum nu-ți place să păstrezi multe lucruri. Sau poate mai e în sertarul cu fotografii în care nu am voie să umblu. Fiindcă nu am voie să umblu în sertare, dulapuri, rafturi.
Oricum, asemănare rea.
Vreau să-ți semnalez că e, totuși, o problemă să semeni. Cînd semeni, nu mai poți face nimic.
„E incredibil cît de bine seamănă fetița asta cu mine! Uite, în poza aia pe care v-am dat-o – sper că n-ai pierdut-o – în care am cozi împletite și sînt de vreo 12 ani, e leită eu!“ Tu, despre Antonia. Asemănare bună.
Oare karma e ca acum să te cresc eu pe tine? Dacă e, eu n-o să-ți spun că semeni cu nimeni. Dar dacă, totuși, semănați? Ce verigă sînt eu între voi două, în lanțul evoluției?
Jocul e un fel de „Ce-ar fi, dac-ar fi?“ Numai că tu, uneori, ai jucat și „Ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost?“ Și atunci eu am început să semăn.
Și tot așa, semănăm și ne schimbăm între noi pînă cînd ne placem. Apoi ne schimbăm din nou.
Acum o să netezesc bine bucata de unt – aproape că nu se mai vede nici o urmă – și o să închid pachetul.
Ștefania Mihalache este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Sisteme de fixare și prindere, Editura Nemira, 2016.
Foto: Allen Ran, flickr