Zeul Zdamăsii

Dacă ar fi să-l luăm după cum înjură, românul ar părea un fel de obsedat sexual, un taur comunal gata să facă oricînd, oriunde şi cu oricine o treabă lăsată de Dumnezeu pentru a creşte şi a ne înmulţi, ordinea e inversă. Aşa este, sau numai gura e de el?

În Germania, foarte liberi în gîndire, tinerii, în marea lor majoritate, dar şi maturii din generaţia de mijloc au pronunţate simpatii de stînga, de neînţeles, chiar iritante pentru cineva cu experienţa lagărului comunist. Multă lume trăieşte în Germania, de fapt în tot Occidentul, cu ideea că, în istoria speranţelor, socialismul, mai ales „comunismul nu va putea fi înlocuit“ (Marguerite Duras, citată şi de Radu Cosaşu). Al speranţelor spulberate, aş adăuga eu. Este motivul pentru care, în cercuri de astfel de simpatizanţi, nu mă mai ostenesc să spun că lucrez la Radio Europa Liberă pentru că imediat sînt întrebat cu oarecare neîncredere: „Europa Liberă? Asta nu-i oleacă de propagandă?“.

Cu Anton se schimbă socoteala. El e unul dintre şefii importanţi ai unei firme de asigurări. A opta în Germania. E suficient de încăput (vilă într-un cartier select în München, casă mare la ţară, Mercedes cît un vapor) ca să nu exagereze în elanurile lui socialiste. Pe urmă, Anton are şi umor. El mi-a spus că cea mai mică şi cea mai subţire carte din lume este antologia O sută de ani de umor german! În fine, peste toate, Anton vine din Germania de răsărit, a fugit de acolo cu puţin înainte de ridicarea zidului, avem în comun experienţa lagărului, şi el ştie ce înseamnă o ştire cenzurată, ce înseamnă STASI, cum se numea Securitatea lor. Este motivul pentru care Anton nu m-a întrebat niciodată de ce nu se răzvrătesc românii împotriva lui Ceauşescu. Înţelege neînţelesul.

Într-un singur loc, discuţiile noastre se împotmolesc. El vrea să priceapă care sînt resorturile intime ale acţiunilor lui Nicolae Ceauşescu. De ce face ceea ce face el? Încerc să-i explic, să caut raţionalul în iraţional, de fapt, să ordonez iraţionalul. Pentru că nu reuşesc, după multă osteneală, în disperare de cauză, ca să închid discuţia, spun că Ceauşescu face ceea ce face pentru că e un „arschloch“. Asta e o vorbă urîtă în germană. O înjurătură. Curentă la nemţi. Înseamnă „gaura de c...“! Sfîntă naivitate, vor exclama românii, popor care ştie ce e aceea o înjurătură.

Din una în alta, ajungem la înjurături. Anton mă pune în mare încurcătură cerîndu-mi să-i spun care sînt cele mai grozave înjurături româneşti. Încep prin a mă da mare. Încep prin a mă da mare, român şi eu! La acest capitol stăm bine, avem înjurături multe, variate, destul de spurcate şi, din cîte am auzit, în domeniu putem vorbi de la egal la egal cu ungurii, cu ruşii, cu ţiganii. I-o spun pe cea pe care tot românul, de la mic la mare, o foloseşte ca pe bună ziua. Cea cu „aia a mă-tii“, cu variantele ei scurte şi atît de percutante, ca să nu zic penetrante, „te bag...“ şi „du-te...“. Anton mă ascultă ce mă ascultă, înţelege şi nu înţelege. Ce? Cum poate el să facă asta? Ce anume? Să se ducă acolo unde e băgat sau unde e trimis? Sînt atît de descumpănit de „neînţelegere“ că-mi vine să slobozesc chiar înjurătura în litigiu.

Ce să mai spun la asta? Încercînd să-l lămuresc, constat că ne lipseşte o cercetare serioasă despre fizica, metafizica şi patafizica înjurăturii. O adevărată artă, arta înjurăturii la români, cu generalităţile şi, mai ales, cu particularităţile ei. Cu specificul ei naţional. Pentru că, iată, deşi repertoriul e bogat şi de o fantezie debordantă, înjurăturile noastre au anumite fixaţii: sexul, actul sexual şi toate cele sfinte. Dacă ar fi să-l luăm după cum înjură, românul ar părea un fel de obsedat sexual, un taur comunal gata să facă oricînd, oriunde şi cu oricine o treabă lăsată de Dumnezeu pentru a creşte şi a ne înmulţi, ordinea e inversă. Aşa este, sau numai gura e de el? Cît despre prezenţa sexului în înjurături, s-ar putea face anumite consideraţii despre practicile sexuale la români, de la cele normale, la cele mai speciale, homosexuale, de exemplu (material de studiu vast pentru legiuitorii noştri), neocolind sodomia şi unele mai ieşite din comun – necrofilia, bunăoară, căci ce semnificaţie poate să aibă înjurătura „tu-ţi morţii mă-tii“? Luînd în consideraţie şi cele sfinte, înjurăturile s-ar putea ordona alfabetic, de la anafură la biserică, de la cruce la grijanie, ajungînd pînă la zidire, neocolind sfinţii, plus sfînta sfintelor... căci ce e mai sfînt decît o mamă, o dulce mamă? Un studiu temeinic al înjurăturii ar putea fi un posibil răspuns la întrebarea „cum poţi să fii român?“, ca să nu mai vorbim de adăugirile posibile la sentimentul fiinţei la români. Nu mai vorbim de înjurătura în Parlament, dar şi la uşa cortului, sau de implicaţiile ei politice: spune-mi pe cine-njuri, ca să-ţi spun cine eşti!

Şi Anton, neamţ, raţional ca tot neamţul, înţelege înjurătura noastră naţională, pe care tot românul (pînă şi copiii) o înţelege şi foloseşte mai des ca bună ziua. Şi atunci cum ar putea el înţelege că românul, pentru a sancţiona izmenelile genialului conducător, pentru a termina odată pentru totdeauna, i-a zis, a lehamite, dar definitiv, zeul Zdamăsii!

Pînă una-alta, sîntem nevoiţi să constatăm că sîntem un popor mic, dar harnic şi demn, unic, neînţeles şi de neînţeles. Pînă şi în înjurături, neînţeles de o lume întreagă! Zidirea mamii ei de lume!

Dilema, nr. 63, 25 martie 1994