You'll never walk again

6 iulie 2006   Tema săptămînii

"Tot nu vreţi să-mi spuneţi cu ce echipă ţineţi? Bine! Aflu eu pînă la urmă..." Amicul vînzător de ziare are o problemă: nu pricepe în ruptul capului că n-am nici un angajament sufletesc faţă de vreun club. Mă priveşte neîncrezător de parcă ar vrea să-mi spună: "Haide, domnule, ce te fandoseşti atîta! Fii bărbat şi recunoaşte! Ei? Steaua, Dinamo, Rapid? Nu, cu Rapid nu cred că ţii. Altfel ai fi dat aprobator din cap atunci cînd am zis că Steaua a blătuit toate meciurile, pe cînd noi, nici unul. Oi fi stelist? Sau poate dinamovist? Aaaah, de-aia nu zici nimic, de ruşine...". Îmi iau ziarele şi plec, lăsînd în urmă o solidă nedumerire. Poţi să te ocupi de sport şi să nu ţii cu nimeni? Poţi să te uiţi la sport fără să devii suporterul cuiva? E posibil să nu te pasionezi după echipa X şi în acelaşi timp să nu te dai în vînt nici după formaţia Y, ori, şi mai grav, să te bucuri din cînd în cînd pentru amîndouă? Pare incredibil în acest război în care, nimic nou, cine nu e cu noi e împotriva noastră. Ce păcăleală! Media ne construieşte un basm coşmaresc în care oricine consumă sport, fotbal, în special, poartă cagulă, înjură copios, alungă ciorile din ţară, bate şi e bătut de jandarmi, moare pentru propria echipă şi e gata să le dea omorul celor care se închină altor steaguri. Curat popor neanderthalian, dacă ar fi aşa, dar nu e chiar aşa. Ce se vede la TV şi ce se citeşte în ziare reprezintă o realitate, dar una locală, minoritară, realitatea urlătoare, dacă vreţi, cea care sparge ecranul. În culisele ei există şi rezistă o masă enormă care savurează şi se îngrozeşte în tăcere de tot ce înseamnă sportul şi comediile sale triste. Evident, pe aceşti "neutri" nu îi bagă nimeni în seamă, deşi aici se adună adevărata clasă de mijloc a consumatorilor de performanţă, lor le sînt adresate clipurile publicitare, ei fac rating-urile pentru care se dau de ceasul morţii unii şi alţii. Ţin cu o echipă mai mult din amuzament şi spirit de contradicţie cu vecinul, ori chiar din pură convingere, fără ca asta să le provoace disperări sau extazuri la fiecare sfîrşit de săptămînă. Se strîng la o bere şi văd un meci, se tachinează, se ceartă bonom cu nevestele telenoveliste, îşi amintesc de vremurile cînd "erau caractere în fotbal, nu ca astăzi" (cine ştie cînd or fi fost ălea), nimic dramatic, nimic de sfîrşitul lumii. Acest mare public invizibil a ieşit la iveală în vara Cupei Mondiale, cînd TVR a înregistrat audienţe nesperate, fie şi dacă mingea sărea între două echipe fără firmă. După excesele fotbalului intern, vizionate şi ele, dar avînd puterea de atracţie a unui accident, partidele din Germania au venit ca o fabuloasă pauză de respiraţie, ca o vacanţă a ochiului şi urechii. România n-a fost acolo, dar au fost românii cei mulţi care au transmis prin forţa telecomenzii un mesaj de saturaţie, de întoarcere la normal. Un picior în faţă celor care au arestat ecranul. Cînd vedem tribunele pline de culori şi bucurie, abia atunci ceva în noi se revoltă. Abia atunci pricepem deznădăjduiţi: suporterii noştri ne-au adus la limita suportabilului. Există peste tot băieţi, poate şi fete, care se transformă în huligani. Noi am învăţat lecţia asta, am ajuns la una dintre extremele pasiunii, fără însă să o cunoaştem şi pe cealaltă. "You'll never walk alone" te ridică la ceruri. Dar ale noastre, cîntecele noastre, unde sînt? Pierdute printre scandările de rigolă fără număr, aliniate într-o entropie a scabroşeniilor care a intrat în firesc. În plus, galeriile s-au adecvat perfect la nevoile presei vizuale: au inventat banerele şmechere, unele isteţe, multe însă decolate de bunul-simţ, pe care le afişează ţanţoş ca să le poată fi admirată în toată ţara fibra poetică de canal. La noi aproape că e ruşine să-i susţii exclusiv pe ai tăi, mult mai fun e să arunci cu dejecţii spirituale în orice mişcă de partea cealaltă. "Nicăieri în lume nu am mai auzit ca o echipă să scandeze împreună cu galeria porcării la adresa altei formaţii, care nici măcar nu e de faţă" - spunea Chivu. O barieră a fost trecută, cu ajutorul celor care altădată puneau frînă derapajelor, adică jucătorii şi conducătorii. În sezonul în care nu s-au luat prizonieri, orice lovitură a fost permisă, iar fanii s-au aruncat cu bucurie în acest full contact. Au umflat pieptul şi-apoi au dat drumul aerului în forme sonore de nereprodus. Au fost viteji, s-a umplut fotbalul de sînge, la propriu şi la figurat. Atît că asemenea curaj e unul de iobag. La noi, parteneriatul afectiv între susţinători şi obiectul susţinerii lor e la fel de necunoscut ca domeniul sofrologiei pentru antrenori. Cînd spectatorii de pe Anfield Road încep să-şi unească vocile în acea cîntare aproape religioasă, ochii se umezesc şi sufletul se umple de compasiune. Unii ar aduce în discuţie nivelul de civilizaţie al suporterilor lui Liverpool, dar e o scuză facilă. Oamenii galeriei provin, şi la ei, din medii defavorizate, cu educaţie minimă şi spirit de revoltă socială. Numai că aşa cum o mamă îşi iubeşte copilul indiferent dacă îl naşte în puf sau în noroi, tot aşa legăturile de suflet cu o entitate care te reprezintă, transcend nivelul de dezvoltare al mediului în care se înfiripă. Or, aici se naşte o întrebare: cît e dragoste şi cît e motiv de refulare în actul de susţinere al unei echipe? În dragostea reciproc împărtăşită există parteneriat, pe cînd de partea cealaltă se naşte un soi de vibraţie joasă, morocănoasă şi complexată, care se revoltă împotriva propriilor reprezentanţi, de îndată ce aceştia nu acoperă prin victorii eşecurile personale ale galerioţilor. Iată o explicaţie a huiduielilor care se aud mult prea devreme, a bătăilor cu jandarmii, a imposibilităţii de a accepta o înfrîngere. E o încrîncenare care duce cu gîndul la un demers profesionist, de parcă viaţa, cariera şi urma lor pe această lume ar fi în joc. Să fii suporter nu mai e o plăcere, e o meserie de război. Grav e că manifestările extreme tind să-i contamineze şi pe moderaţi. Susţinătorii de duminică ori spectatorii fără parti-pris rezonează la neastîmpărul stadioanelor şi ecranelor TV. În acest fel legea unei minorităţi poate deveni nocivă dincolo de riscurile fireşti, cantonate între rîndurile de scutieri. E legea lui you'll never walk again. Cumva, microbiştii moderaţi ar trebui să reziste şi să-şi recupereze pasiunea arestată de energumani, cei care justifică nenorocirile prin dragostea tembelă de echipă tot aşa cum Allah e ţinut responsabil de carnagiile fără sfîrşit. Cu jihadul ăsta nu sînt decît două soluţii: ori îl pierdem, ori ne va pierde. Bush al fotbalului, micul Blatter ne-a făcut deja cu degeţelul. Iată adevăratul arest al suporterului de bun-simţ, redus la condiţia irakianului de rînd: e prins între bomba care va exploda din mulţime şi cea care vine de sus.

Mai multe