Work in progress!

Ziua Înfricoşatei Judecăţi ne-a prins anul acesta în Bucureşti. Fiind creştini de duminică, între orele 11 şi 12, am poposit la această sărbătoare terifiantă într-o biserică centrală. La predică, părintele a vituperat declamativ împotriva acestui veac păcătos, a ştiinţei şi tehnologiei care ne îndepărtează de „bunul Dumnezeu“, a PR-ului mundan care ne manipulează minţile. Apoi a trecut la lucruri serioase şi ne-a vorbit pe Do de sus despre chinurile iadului pregătite pentru cei păcătoşi, despre vămile văzduhului, despre diavoli cu furci adevărate care or să ne perpelească acolo la proţapul hadesian. Aporia noastră de după era: ori noi nu sîntem creştini, foarte probabil, ori el e afectat emoţional de PR-ul Sfîntului Duh. Pentru a risipi această evidență, după violenta înduhovnicire ne-am dus direct la o cîrciumioară, căci se cuvenea cu puţin mai mult vin să lămurim această aporie. Personajele simpozionului sînt descrise în funcţie de ce înseamnă pentru ei Înfricoşata Judecată: pentru Cristi (Cr.) – desluşirea tuturor aporiilor filozofale, pentru Ion (I) – sfîrşitul incertitudinii existenţiale, pentru Mihai (M.) – începutul simpozionului etern (syn împreună, pino a bea), pentru Clement (Cl.) – instaurarea dreptăţii.

Cr.: Dragii mei, ştiu că sînteţi indignaţi de predica părintelui şi vreţi să detaliaţi, dar n-o să vă las să bîrfiţi, pentru că, aşa cum aţi auzit, printre vămile alea ale văzdului una este cea a bîrfei! Mai mult, nu o să vorbim despre Dreapta Judecată, pentru că aia e treaba lui Dumnezeu, nimeni nu ştie cum va fi şi, în spirit de glumă, cred că şi Domnul încă mai lucrează la scenariu, supărat că noii sfinţi părinţi îi fură job-ul! Vin totuşi cu o temă care se leagă direct de această Judecată. Aşa că aş vrea să vorbim despre progres, material, duhovnicesc, despre evoluţie, puţin despre raportul ştiinţă-credinţă. Încep cu concluzia. Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au concentrat pe progresul duhovnicesc, pneumatiki proodos, nu pe cel material. Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre progresul existenţial al desăvîrşirii omului de a fi, la a fi bine şi frumos, la a fi pururea bine şi frumos (einai, eu einai, eu aei einai). Este vorba de acea epectază, cum o numeşte Grigorie al Nyssei, un progres din slavă în slavă, pentru că tot el ne spune: cine stă pe loc păcătuieşte.

I.: Etimologic, atît progressus, cît şi proodos înseamnă mergere înainte, ceea ce implică dezvoltarea ascendentă spre kreiton (pros kreitona), spre ceea ce e mai bun, cum spuneau filozofii antici elini şi părinţii Bisericii. Practic, pentru a vedea care este progresul adevărat, pe care trebuie să-l urmărim, trebuie să ştim ce este binele (to kalon). Dacă binele înseamnă, ceea ce spune Maxim, anume eu aei einai, atunci trebuie să dăm însemnătate progresului spiritual, dacă însă binele se reduce la dezvoltarea materială, atunci primordial este progresul material.

Cl.: Hai că ai început să vorbeşti ca popa, e drept, cu alte cuvinte, ticluite bine, nu bolovănoase ca ale lui, dar ideea pe care, prin PR-ul vostru popesc vetust, vrei să ne-o inculci, e aceeaşi. Adică acest antagonism inept între progresul material şi cel duhovnicesc. Vă informez, preanecucernicilor, că şi progresul material are la bază progresul spiritual, adică invenţii, idei, viziuni, toate spre binele omului, care este şi trup. Nu înţeleg această mentalitate tîmpă de a neglija trupul pentru progresul duhovnicesc.

M.: Eu cred că aici avem de-a face cu o recrudescenţă a vechilor idei eretice maniheiste care considerau hyle – materia rea, de fapt considerau că provenienţa răului este această hyle. Sfîntul Augustin vă combate şi pe voi, spunînd că nu trupul coruptibil a adus sufletul la păcat, ci invers, sufletul păcătos a făcut ca trupul să fie supus păcatului. Progresul material, descoperirile ştiinţei îi îndepărtează de Dumnezeu şi de Biserică doar pe cei care aveau o credinţă greşită, bazată pe frică şi superstiţii. Sînt unii care tremură de teamă ca nu cumva să vină ştiinţa să le infirme credinţa. Credincioşilor adevăraţi nu le este frică de ştiinţă, pentru că Dumnezeu este cel care dă orice ştiinţă; nu aşa grăiaţi voi altădată?

Cl.: Exact, nu spuneaţi voi, cu citate din Sfinţii Părinţi, parcă Vasile cel Mare, că Dumnezeu nu ne-a descoperit toate lucrurile, astfel încît mintea să exerseze să caute toate adevărurile? Deci El ne invită la ştiinţă. Crede şi nu cerceta e o butadă ieftină a comuniştilor. Cum se face că adevăraţii oameni de ştiinţă cred în Dumnezeu? Dar să crezi cu adevărat în El înseamnă din cînd în cînd să te mai îndoieşti puţin de el, altfel e credinţă falsă!

I.: Nu vă contrazic. Între paranteze, chiar cred că îi place uneori să ne îndoim de El! N-aş vrea însă să facem confuzie între modul de teologhisire de astăzi şi cel al Părinţilor Bisericii, referitor la acest subiect. Şi vă dau un exemplu: cît scandal, cîtă sminteală a produs şi produce teoria evoluţiei a lui Darwin. Cu siguranţă, sînt lucruri de neacceptat în teoriile lui, cum ar fi evoluţia omului din maimuţă, deşi acestea au fost expuse vădit mai mult de către urmaşii lui, dar este evident pentru orice om logic că lumea a avut şi are o evoluţie. Nu a fost creată perfectă, ci spre perfecţiune. Această evoluţie nu este exclusă de marii teologi ai Bisericii pe care ar trebui să-i urmăm. Grigorie al Nyssei vorbeşte despre creaţia continuă a lumii, ca una ce este în permanenţă în procesul creaţiei (pantote ktizesthai). Aceasta implică şi calea evolutivă a universului şi a omului. Lumea şi istoria sînt într-o dinamică, aş spune, nemărginită. Teologic, lucrurile sînt clare, pentru că după teologul de mai sus numai Dumnezeu cel în Treime, necreat fiind, nu evoluează, pentru că este în totalitate desăvîrşit, în timp ce lumea şi omul, încă de la creaţia lor, au început calea evoluţiei şi a desăvîrşirii, o cale fără sfîrşit.

M.: Prea filozofic pentru mine, dar am reţinut ideea principală. Eu zic că ştiinţa ar trebui, pe de-o parte, să renunţe la infatuarea sa şi să accepte că fără un începător nu exista nici un început, iar acest început al celor ce sînt este negreşit Dumnezeu. Degeaba spui despre Big Bang, fără să spui cine l-a produs. Mai mult, vorbeşti despre foton, iar Scriptura scrie că Dumnezeu este lumină. Sau ne minunăm de alcătuirea şi coerenţa organică a corpului omenesc, dar nu tragem concluzia logică că numai o minte supremă putea face o astfel de alcătuire. Asta nu mai e ştiinţă, e neştiinţă. Pe de altă parte, teologia trebuie să iasă din închistarea ei şi să nu se mai teamă de ştiinţă, că aceasta este de la Dumnezeu. Ar fi bine să-i educe ştiințific pe credincioşi să nu mai creadă orbeşte, ci argumentat, chiar şi atunci cînd este ceva dincolo de argument. Şi aia e o ştiinţă. Cred că ar trebui făcut un sondaj să vedem cîţi credincioşi ar rămîne dacă, presupunînd prin absurd, s-ar demonstra ştiinţific că nu există Dumnezeu? Eu zic că… mulţi!

Cr.: Am înţeles noima; aşa e, credincioşilor nu ar trebui să le mai fie frică, pe Dumnezeu nu ni-l ia nimeni, e acolo, peste tot şi ne aşteaptă la El. Şi, da, bine ar fi ca teologii noştri să ne întoarcă la modul de teologhisire al Sfinţilor Părinţi, cărora nu le era frică de ştiinţă. Şi că tot s-a vorbit mult despre Nyssan, aş adăuga că a fost un progresist nu numai în cele ale teologiei ştiinţifice, ci şi în problemele sociale ale epocii. Astfel, deşi în vremea aceea predomina opinia lui Aristotel că sclavia este o lege naturală, care confirma filozofic regimul sclaviei, el a condamnat cu o rară asprime acest regim, explicînd că Dumnezeu a creat firea omenească liberă şi cu liber arbitru, şi de aceea toţi oamenii sînt egali. „Cum poţi să te trufeşti, spunînd că eşti stăpînul oamenilor, cîtă vreme eşti egal cu semenul tău?“ –întreba el în secolul al VI-lea şi, atenţie, aceste idei erau mai mult decît progresiste atunci. Cine dintre partizanii înflăcăraţi ai egalităţii oamenilor, prefăcîndu-se sau nu, nu ar fi invidios pe aceste cuvinte care s-au spus acum atîtea secole?

I.: Deci, dragii mei sympotes, conchid eu: Dumnezeu cel adevărat, cel care nu poate fi cuprins de sondajul lui Mihai, este izvorul întregii ştiinţe. El este cel care a sădit în om dorinţa de a şti, de aceea nu există nici o opoziţie între ştiinţa adevărată şi teologia adevărată.

Astfel, am săvîrşit simpozionul nostru ştiintific despre ştiinţă şi teologie. Ne-am dus fiecare la casa lui, cugetînd la evoluţia lumii şi a omului către cer nou şi pămînt nou. Work in progress!

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. IV, ed. bilingvă (traducere, note, introducere), ed. Gîndul Aprins, 2016.