Whistleblower

În anul 1973 apărea la Paris, publicată de editura YMCA-Press, celebra carte Arhipelagul Gulag, monumentala lucrare a lui Alexandr Soljenițîn, care a cutremurat întreaga lume, schimbînd în mod radical percepția, mai ales a civilizației occidentale, despre cum se prezenta, de fapt, viața de zi cu zi în regimul sovietic. Printre practicile abominabile pe care le aplicaseră ­în­tîi regimul leninist și mai apoi cu deosebire cel stalinist, Alexandr Soljenițîn aduce în atenție și pe cea a modului în care acel tip de regim represiv cultiva și încuraja practica denunțărilor, a „turnătoriei“ între cetățenii sovietici, pentru ca organele de stat să-i identifice mai ușor pe „dușmanii poporului“. Printre multele victime ale denunțătorilor de tip represiv pe care Soljenițîn le prezintă în Arhipelagul Gulag, ar fi de reamintit cazul unui instalator care închidea de fiecare dată difuzorul din camera sa atunci cînd se transmiteau emisiuni despre scrisorile adresate lui Stalin, pentru că îl plictiseau. Omul a fost denunțat de vecini. La fel, cazul unui sobar semianalfabet căruia în orele de pauză îi făcea plăcere să se semneze, iar în toată penuria de hîrtie pentru scris, acesta se semna pe ziarele vremii și, de cele mai multe ori, făcea acest lucru exact pe fotografiile cu chipul lui Stalin. Și el a fost denunțat de vecini. A fost condamnat la zece ani de închisoare pentru propagandă antisovietică.

Între timp, în cadrul organizațiilor a apărut instituția avertizorului de integritate. Termenul în limba engleză este whistleblower care, deși are rădăcini în secolul al XIX-lea, abia după 1970 a fost stabilit astfel în Statele Unite ale Amercii, în special pentru a se delimita de conotațiile negative ale cuvintelor „informator“ sau „turnător“, reliefîndu-se în acest mod și faptul că acest termen se referă la o activitate benefică pentru cultura organizațională a instituțiilor, precum și a entităților private. Astfel, după ceva timp de la evenimentele descrise de Soljenițîn și în altă parte a lumii, s-a ridicat problema acceptării procedurii whistleblowing din punct de vedere terminologic și funcțional în anumite țări. Cînd s-a propus instituirea procedurii avertizorului de integritate în cultura organizațională a companiilor din fostele țări ale blocului estic, dar și a instituțiilor publice, au existat multe reticențe, invocîndu-se trecutul sumbru care amintea de practica denunțurilor din perioada comunistă a acestor țări. Cu toate acestea, în timp, oamenii s-au convins că politicile de tip whistleblowing și adaptarea lor la cultura organizațională locală nu au nimic în comun cu acele practici din trecut.

În acest sens, în țara noastră, prin Strategia Națională Anticorupție (SNA) 2016-2020, elaborată de Ministerul Justiției ca urmare a unui amplu proces de consultare publică, au fost definite criteriile etice ca aspecte esențiale de urmărit de orice organizație care dorește să aibă un cadru corect pentru desfășurarea activităților: „Etica se referă la comportamentul individual, în context organizațional sau nu, care poate fi apreciat sau evaluat fie din perspectiva valorilor, principiilor și regulilor etice explicite (coduri de etică, coduri de conduită sau alte tipuri de documente fără statut de act normativ) sau tacite (cultura organizațională), fie prin prisma consecințelor acțiunilor înseși“.

Ideea că avertizorul de integritate (whistleblower) este un sprijin pentru respectarea valorilor oricărei organizații s-a născut pe fondul dezvoltării culturii organizaționale în cadrul entităților care au conștientizat faptul că lupta împotriva actelor cu caracter ilegal se poate realiza pe mai multe niveluri. Obținerea în timp real a unor date despre fapte cu risc ridicat la adresa valorilor organizațiilor respective și, în final, împotriva valorilor sociale ajută nu numai la pedepsirea celor care încalcă regulile, dar și la cunoașterea fenomenului încă din momentul inițial, ceea ce permite dezvoltarea unor politici de prevenire de care, în viitor, vor beneficia toate părțile implicate.

În România, definiția whistleblower-ului – avertizor de integritate este menționată în legea specifică, unde „avertizorul de integritate este acea persoană care face o sesizare cu bună-credinţă cu privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei“.

Așa cum menționam anterior, bineînțeles că această procedură a avertizorului este implementată și în cadrul organizațiilor de drept privat, societăți și alte entități private. Procedurile implementate în companiile private se prezintă sub mai multe variante, precum linii telefonice sau platforme online de tipul „Compliance line“ sau „Speak Up line“, prin intermediul cărora orice persoană din companie sau și din afara acesteia are posibilitatea să sesizeze încălcarea unor reguli interne sau a legii. În unele cazuri, această linie de contact este gestionată de un terț (casă de avocatură sau o companie specializată în managementul riscurilor) pentru asigurarea independenței procedurii.

Rolul acestor mecanisme în cadrul companiilor este acela de a identifica orice incident de integritate și conformitate, așa cum se stabilește în procedurile interne. Fiecare organizație ar trebui să implementeze un set de reguli prin care să se precizeze modul în care pot fi primite informațiile ce fac obiectul oricărei sesizări, stabilirea structurilor interne care preiau și analizează informația referitoare la încălcarea regulilor primită de la un avertizor, modul în care se soluționează cazul respectiv și, de asemenea, stabilirea unor mecanisme de protecție a avertizorului, dar și faptul ca toate aceste activități să fie realizate conform principiului echidistanței.

Cu toate acestea, instrumentul de tip whistleblowing nu a fost utilizat în­tot­dea­una în acord cu scopul său, ­fiind folosit și în alte direcții față de cele intenționate inițial, drept pentru care trebuie gestionată cu atenție eventuala încercare de folosire abuzivă a acestor sisteme.

În tot acest context s-a ridicat problema introducerii acestui mecanism al avertizorului de integritate în legislație. În România, Legea 571/2004 a stabilit că avertizorul de integritate are nevoie de protecție în desfășurarea activității sale de semnalare a încălcărilor legii. În cadrul Strategiei Naționale Anticorupție 2016-2020 sînt detaliați și indicatorii minimali în funcție de care se măsoară nivelul de implementare a standardelor de integritate în organizații, iar pentru avertizorul de integritate sînt precizate aspecte referitoare la numărul de sesizări pe care acesta le efectuează, numărul și tipul normelor încălcate, numărul regulamentelor armonizate cu prevederile legale, și așa mai departe. Astfel, se definește mai bine rolul pe care îl joacă acest mecanism în activitatea organizației pentru se conforma în final cu valorile, principiile și regulile etice despre care am vorbit.

Acceptarea acestui tip de activitate în culturile organizaționale (și mai ales în cele din țările estice ale Europei) nu a avut un parcurs lin și a fost presărată cu multe controverse și dispute. Lăsînd acum deoparte toate micile noastre războaie și uitîndu-ne la ce se întîmplă cu noi în aceste zile sub amenințarea epidemiologică la nivel planetar din cauza COVID-19, poate că ar trebui să căutăm să înțelegem care ar fi concluzia în legătură cu toate acțiunile în care ne angrenăm, în special în plan etic. Putem observa cît se poate de limpede cum incertitudinea preia controlul zi după zi și cum omul care se considera atotputernic pe acest Pămînt începe să ridice ochii întîi către autorități, apoi spre oamenii de știință și, în final, din ce în ce mai sus, către divinitate. Poate că ar fi momentul ca reflecția de care avem parte în aceste zile de mare dificultate să ne amintească de bunicii și străbunicii noștri care, după cum obișnuim să spunem, au făcut parte din cele mai greu încercate generații din ultimul secol. Să reînvățăm astfel din simplitatea unor lucruri pe care ei le făceau, admirînd ultimele descoperiri ale științei, dar în același timp murmurînd în suflet o rugă pentru binele nepoților, cînd aceștia plecau după o vară fierbinte din curtea lor către destinația viitorului și a tehnologiei – orașul. Ei dădeau șansă noului, dar întotdeauna cu credință în suflet, poate că e timpul ca puțină cumpătare să ajute mult mai mult dezvoltarea și drumul nostru de neoprit către viitorul implacabil.

Așadar, Pămîntul a luat o pauză. Pauza pe care ne-o oferă poate fi și pentru că este posibil să fi venit vremea în care să reflectăm la noi, la viață, la valorile naturale, la rațiune, la tot. Oricum, de astăzi ar trebui să nu mai strivim nici o furnică, pentru că furnici sîntem cu toții.

Mihai G. Popa este expert în drept corporativ și publicist.