Walt Disney, „cu ochi lungi, cu gene lungi“

„Cu ochi lungi, cu gene lungi“, scrie Macedonski. Și bine mai scrie, deși nu îl bănuiesc c-ar fi fost vreun împătimit al filmelor de animație produse de studiourile Walt Disney. Nu de alta, dar Macedonski a murit la 24 noiembrie 1920, cu nu mai puțin de optsprezece ani înainte de apariția primului film de animație al lui Walt Disney, Snow White and the Seven Dwarfs (1938). Deși nu l-a prins pe Macedonski, Albă ca Zăpada are „ochi lungi, cu gene lungi“, mîini de Madonă și răspîndește acea aură de fascinație, soră cu vrăjitoria, cu care cineastul știe să-nveșmînteze personajele lumii Disney alături de care noi, copiii mileniului al treilea, am rîs, am plîns și, inevitabil, ne-am maturizat. Să fim serioși, noi nu am crescut cu cheia la gît, ci cu telecomanda în mînă, și nu am bătut decît maidanele imaginare pe care le sorbeam șezînd turcește, cu ochii înlăcrimați în fața unei cutii magice pentru care ne trezeam la șapte într-o sîmbătă dimineață. De Bach, Goethe și Spărgătorul de nuci am aflat în timp ce priveam o tînără-centaur cum se lasă împletită de trei îngerași dolofani cu freze punkiste; tot de la ea am aflat și cît de seducătoare poate fi o femeie cînd se privește absentă într-un lac.

De altfel, seducția exercitată de filmele de animație produse în studiourile Walt Disney prinde consistență la nivelul „proximității cu cotidianul“, definită de John Fiske drept una dintre formele intertextualității, dar care poate fi tratată, după cum susține Monica Spiridon, drept o caracteristică de sine stătătoare a popular culture. Reflecțiile teoretice asupra parcurilor tematice Disneyland sau Disney World, cum este cea a lui Umberto Eco, atrag atenția asupra naturii lor paradoxale: lumea proiectivă triumfă în fața celei reale, cea dintîi propunînd drept canon o versiune îmbunătățită a celei de-a doua. În mod paradoxal, seducția începe tocmai cu acele mici stîngăcii, care atenuează perfecțiunea „ochilor lungi cu gene lungi“ și apropie personajele Disney de failibilitatea umană. Ceea ce ne suscită empatia, adică posibilitatea unei transpuneri simpatetice, este tocmai naivitatea adorabilă a unor personaje precum Ariel, mezina aiurită care omite să se prezinte la o celebrare de importanță pentru tatăl său și întreg regatul, fiind preocupată să cotrobăie printr o epavă după furculițe, pipe și alte obiecte ale lumii uscatului, pe care o găsește fascinantă. Neîndemînarea lui Bambi de a învăța să meargă, bîlbîiala lui Sebastian în fața autorității regale a lui Triton sau aerul nepriceput și imperativ, de mic-burghez, al domnului Darling ne seduc prin naturalețe, anulînd distanțele dintre universul proiectiv și cel real. Prin acestea, filmele de animație produse de studiourile Walt Disney angrenează comicul, cultivînd tradiția milenară a rîsului. Putem vorbi, așadar, în cazul producțiilor Disney despre ceea ce Bahtin numește „cultura rîsului“, dar avem de a face și cu o cultură a plînsului?

Prințesele Disney sînt binecunoscute pentru faptul că își ascund chipul atunci cînd plîng. Cenușăreasa plînge pe genunchii zînei sale, Belle plînge cufundată în patul său, Ariel își sprijină capul de o stîncă, iar Jasmine plînge pe marginea unei fîntîni. Ele plîng, dar noi? Poate vreo Margaret Thatcher să fii ca să nu te fi surprins vreodată un film de animație Disney cu nasu’ într-o batistă. Eu una-s o femeie în toată firea, la cei douăzeci și șapte de ani ai mei, și îmi amintesc că nu-i un an de cînd plîngeam într-o ca-meră de hotel din îndepărtata Japonie, aflîndu-mă într-unul dintre nodurile decisive ale vieții cu celebrul „Let It Go“ pe repeat, un fel milenar de a-mi spune: „Zoe, fii bărbată“. Parol că mi-ar fi plăcut să am și eu la dispoziție niște hăuri de zăpadă și ceva puteri magice, posibil distructive, să nărui cîțiva nămeți sau, dacă nu, un tomberon-două, cît să mă calmez, sau măcar un păr lung, împletit, pe care să-l descătușez din prinsoare într-un efort eliberator. Ah, ce bine ar fi fost.

Am mai plîns și de drag, ce să le faci, ale naibii stereotipuri feminine! Am plîns în fața unei mogîldețe cu codițe roșcovane care s-a trîntit peste soră-sa în speranța că aceasta o s-o scoată la joacă. Da, e chiar Anna din Frozen, cea care-a stîrnit toată nebunia cu „Hai afară la zăpadă“. Cel mai adesea am plîns din cauza nedreptății: pentru că omul chinuiește animalele și îl lasă pe Bambi fără mamă, pentru că omul se teme de necunoscut și o îndepărtează pe Elsa de cele ale lumii, pentru că răul ia chipuri înșelătoare – precum Ursula pe al Vanessei, și binele-i pus totdeauna la încercare. Am plîns pentru bunătate. Am plîns pentru sacrificiu. Am plîns în fața încercărilor, ba din frustrare, ba întru eliberare. Iar cine n-a plîns nu știe ce-a pierdut. Poate-i spune Corina Chiriac. Începe cam așa: „Inimă, nu fi de piatră, inimă nu fi haină!“

Cert e că a noastră n-a fost. Noi, copiii mileniului al treilea, am plîns. Ah, ce-am mai plîns cu fiecare dintre eroii și eroinele „cu ochi lungi, cu gene lungi“ și ce-am mai palpitat alături de inimile acestea cineanimate care ne-au invadat sufrageriile și idealurile cu visele lor despre dragoste și vitejie, despre cum să învingi imposibilul, despre o lume ticsită de pericole unde triumfă infailibil binele! Binele „cu ochi lungi, cu gene lungi“ la care eu, una, încă sper. Altfel, toate lacrimile ar fi în van. 

Ana-Maria Niculescu-Mizil este sociolog și doctorandă în Științele Comunicării la Universitatea din București.