Vrute şi nevrute

Din amintirile mele din copilărie nu fac parte şi povestirile la gura sobei, la propriu. În apartamentul cu două camere din Brăila, unde trăiau bunicii mei şi unde îmi petreceam mai toate vacanţele de iarnă, aveam doar nişte calorifere, în mare parte reci. Cu toate astea, cumva, povestirile la gura sobei îmi inspiră o droaie de copii cu ochii aţintiţi la bunicii sau părinţii care povestesc vrute şi nevrute.

Acest articol m-a făcut să mă gîndesc la ce aş avea eu de povestit unui copil. Ce lucruri şi ce oameni faini am cunoscut şi de care aş vrea să afle şi copilul meu. Deşi încă nu am un copil, am făcut acest exerciţiu: poate, cine ştie, vreodată îmi va folosi.

I-aş povesti despre bunica din partea mamei, cea din Brăila. Mamaie Dumitra, care nu mai trăieşte de cîţiva ani buni, a avut grijă de tataie Ştefan peste douăzeci de ani. Tataie a făcut un accident cardiovascular înainte să mă nasc eu şi a rămas cu pareză pe partea stîngă. Avea mers stepat şi vorbirea afectată. Dintr-un bărbat care „ţinea casa“, a rămas să facă lucruri mărunte prin casă şi mici cumpărături. În rest, mamaie le făcea şi le rezolva pe toate. O mînă de femeie, scundă, slabă, cu ochi mari albaştri. Greutăţile vieţii şi caracterul puternic, aveam să înţeleg eu mai tîrziu, i-au făcut privirea tăioasă. De mamaie îmi era şi drag, şi frică. Privirea ei mă urmărea de fiecare dată cînd făceam cîte o boroboaţă. Era de ajuns să mă privească și îmi dădeam rapid seama că am greşit.

De la mamaie am învăţat feminitatea. Una discretă şi naturală, dar creativă şi îngrijită în permanenţă. Îşi făcea mereu părul permanent, iar pe faţă se ștergea în fiecare seară cu o loţiune cu lăptişor de matcă, pe care o cumpăra de la Apicola. Cu alte creme sau loţiuni nu se dădea. Îşi croia în schimb singură rochii şi costume, elegante sau mai practice, pe care le purta în funcţie de ocazie.

Despre farduri şi sexualitate am învăţat mai tîrziu de la prietena mea Cristina, dar bunicii îi ascundeam cu desăvîrşire aceste lucruri. Sexualitatea era un subiect tabu în casa ei, lucru pe care nu-l înţelegeam la vremea aceea. Mai tîrziu am aflat că este aşa în multe familii din România. De fapt, bunica ştia foarte multe. Mă uimea tot timpul cu puterea ei de a înţelege lucruri din „vremurile noastre“. Tăcerea lăsată peste acest subiect dădea senzaţia deconectării sau a neştiinţei, însă mai tîrziu am aflat că mamaie înţelesese că am crescut şi că experienţele mele s-au schimbat şi ele. Tot privirea ei mi-a spus asta, atunci cînd i-am povestit de Adrian, primul meu iubit. De data asta cu mult mai înţelegătoare decît mă aşteptam.

Mamaie ţinea banii într-o cutie veche de cravate. De fiecare data cînd luau pensiile, îi împărţea cu grijă pe tipuri de cheltuieli şi, deși pensiile erau mici, reuşea să pună ceva bani deoparte. Dar aceste lucruri nu am reuşit să le învăţ de la ea, deşi mi-ar fi prins bine.

Copilului meu i-aş mai povesti şi despre tata, care nu mai e nici el de aproape zece ani. De la tata am învăţat cum să cheltuiesc banii. Nu-mi amintesc să fi strîns vreodată bani. Tata credea în moment, în mîncarea bună, în televizor şi în mersul la piaţă. Îi plăcea la nebunie să gătească, iar cînd a ieşit la pensie şi a preluat sarcinile bucătăriei, am răsuflat cu toţii uşuraţi. Şi eu, şi frate-miu, şi mama.

Credea şi în mine, dar nu mi-o arăta. Îmi făcea rar complimente, iar atunci cînd o făcea mă fîstîceam toată. Tata avea o înfăţişare dură. A jucat rugby la Rapid pînă la 30 şi ceva de ani, a lucrat la CFR şi în Uzina „23 August“. Era puţin mai scund decît mine, robust, cu părul alb complet de la 40 de ani. Se îmbrăca elegant, tot timpul galant şi asortat, chiar şi cînd ieşea doar pînă la pîine.

Ştia toate bîrfele mondene, iubirile tuturor marilor actori, operele marilor muzicieni şi cele mai celebre filme. A făcut dansuri populare în copilărie şi era mare dansator. Era sufletul petrecerilor, de altfel. Îi plăcea să aibă casa plină de oaspeţi şi gătea de parcă eram pregătiţi pentru oaspeţi mai tot timpul. Primul lucru pe care îl întreba atunci cînd intrau pe uşă colegele mele de facultate care locuiau în cămin era: „Mîncaţi?“

Ce ştiu sigur este că tata iubea din tot sufletul. A iubit-o pe mama, îl iubea pe fratele meu, pe mine mă adora. Cînd am decis să mă mut de acasă nu a vorbit cu mine trei luni, dar faţa i se lumina cînd intram pe uşă. La fel de supărat a fost cînd, la 23 de ani, am decis să plec din ţară, la Madrid. Era negru de supărare. Figura lui îndurerată mă face şi acum să mi se strîngă stomacul. Nu-mi dădeam seama dacă e doar tristeţe sau şi dezamăgire. De fapt, aveam tot timpul senzaţia că tata e dezamăgit de mine. Mi-am făcut curaj şi l-am întrebat, cînd era pe patul de moarte, dacă e supărat pe mine. Mi-a răspuns senin că nu a fost supărat niciodată. Am ştiut că nu mă minte, tata spunea tot timpul lucrurilor pe nume, de aceea nu era considerat cea mai prietenoasă persoană pe care puteai să o ai în preajmă.

Am mai învăţat de la tata că două-trei cuvinte spuse la momentul potrivit fac mai mult decît o mie de vorbe spuse în van. Îi plăcea să glumească şi mă şicana tot timpul, însă în spatele şicanelor simţeam uneori atîta iubire încît nu-mi venea să mă supăr pe el. Îmi spusese deja că ziua în care m-am născut a fost cea mai frumoasă zi din viaţa lui şi era de ajuns.

Despre plecarea mea la Madrid sînt sigură că i-aş povesti copilului meu. A fost „plecarea mea de acasă“. Era pentru prima oară cînd ieşeam din ţară şi pentru prima oară cînd am fost pe picioarele mele. Plecasem „definitiv“, cu gîndul să rămîn acolo, alături de Cristiana, colega de facultate stabilită deja în Madrid. Entuziasmul şi inconştienţa vîrstei sau dorinţa de a-mi demonstra că pot au fost atît de mari încît nici nu-mi imaginam că mă voi întoarce vreodată. În trei luni am învăţat limba şi mi-am găsit de lucru. Aveam două servicii, în timpul săptămînii aveam grijă de copiii unor spanioli, iar în week-end lucram într-un Internet Café.

Amalia și Manolo sînt spaniolii la care m-am simţit ca acasă. Amalia era doctor psihiatru, iar Manolo pilot de avion. Între ei era o diferenţă de 14 ani şi aveau doi copii, Lucia, de 5 ani, şi Gabriel, de 7 ani. Locuiau într-un sătuc la 25 de kilometri de Madrid. De la această familie am învăţat să gătesc mîncare spaniolă. Tot la ei am citit aproape toate cărţile cu Harry Potter în spaniolă, ca să îmi dezvolt vocabularul. Făceam întrecere cu Gabriel la citit. Cît citea el seara într-o oră, înainte de culcare, atît citeam eu în trei ore în timpul zilei, cu dicţionarul în braţe. Habar nu aveam nimic despre copii. Nu ştiam ce să fac atunci cînd Gabriel nu voia să facă duş seara înainte de culcare şi doar lăsa apa să curgă în cadă ca şi cum ar fi făcut duş. Rîdeam atunci cînd Lucia, în loc să se îmbrace pentru şcoală, cînta şi construia o întreagă coregrafie, scoţînd toate hainele din şifonier. Cînd vedeam că nu vor să mă asculte, mă descurajam. Amalia se amuza însă şi îmi spunea că m-a angajat pentru că i s a părut că sînt o persoană de treabă, nu pentru că ar fi văzut că ştiu prea multe în domeniu.

M-am întors după aproape un an acasă, plină de curaj. Atunci mi s-a părut dificil să continui acolo. Dura mult pînă obţineam actele, ar fi trebuit să continui să lucrez o vreme în Internet Café. Dar plecasem din România fără să ştiu să fac o supă de pui, acum ştiam să fac mîncare spaniolă şi, cumva, asta îmi dădea şi mai mult avînt. Mi se părea atunci şi că mă pot descurca oriunde, ceea ce la vîrsta aceea a contat foarte mult. Dacă unii pleacă de acasă la facultate, eu am plecat la Madrid. Întoarsă acasă, mi-am continuat studiile, m-am înscris la masterat şi am căutat serviciu. Am revenit la Madrid după 11 ani, să îmi revăd prietenii de acolo şi familia de spanioli. I-am regăsit pe Amalia şi Manolo în aceeaşi casă, la fel de calzi şi primitori, deşi anii trecuseră şi peste ei.

Aş mai povesti despre mama şi fratele meu, dar îmi doresc ca pe ei să îi cunoască chiar el şi să se „povestească“ ei singuri. Sau despre prietenele mele, care au fost alături de mine atunci cînd mi-a fost cel mai greu în ultimii ani. Dar sînt sigură că vor fi alături de mine şi de acum încolo şi le va cunoaşte chiar el. I-aş mai povesti despre cărţile lui Gabriel Liiceanu, care pe mine m-au fascinat, sau despre filmele pe care le-am văzut în ultima vreme şi mi-au plăcut. Însă toate la timpul şi la vîrsta lor.

Cu siguranţă i-aş spune că oamenii din viaţa mea nu au fost perfecţi. La fel şi întîmplările. Poate că nu au fost mereu jucăuşe şi pline de bucurie. Însă cu siguranţă au avut perfecţiunile lor. Calităţi, comportamente, pasiuni, clipe absolut perfecte. Pe acestea aş vrea să le păstrăm cu noi. În imperfecţiunea lor, m-au învăţat să apreciez părţile bune din oameni. Ceea ce i-aş dori şi copilului meu, pentru viitor. 

Vera Ularu este specialist în comunicare.

Foto: Florin Lăzărescu