Vremuri cețoase

De multe ori, începuturile sînt tulburi, stau sub semnul neclarului, al neprecizatului. Diminețile, adică începuturile zilelor, pot fi încețoșate. Primele zile și luni ale anului și începutul primăverii pot fi, de asemenea, cețoase. Începutul e asociat adesea cu necunoscutul, dar și cu deschiderea către orice posibilitate.

Un asemenea început a fost pentru foarte mulți dintre noi cel declanșat de Revoluția din 1989. Tulbure, plin de speranțe, dar și înfricoșător, în același timp. Eu intrasem în „cîmpul muncii”, cum se spunea pe atunci, cu aproximativ două luni înainte. La „întreprinderea” (cum se numeau firmele comuniste, care erau toate de stat) de prospecțiuni geologice și geofizice unde mă angajasem, lucrurile mergeau într-un fel de inerție și din ce în ce mai prost. Lumea parcă aștepta să se întîmple ceva. „Așa nu se mai poate” era una dintre expresiile cele mai uzitate. Colegii erau noi și relațiile cu ei nu mai puteau fi la fel ca acelea cu care mă obișnuisem pe parcursul facultății sau școlii. Totul în jur era destul de necunoscut și mi se părea chiar periculos. Nu știam în cine pot avea încredere și în cine nu. Deși sediul central al întreprinderii era în București, repartiția mea era, de fapt, într-o localitate în care se afla o echipă de geofizică, între Satu Mare și Baia Mare. Acolo am mers în acele prime luni, înainte de Revoluție. Era frig, era zăpadă, zilele erau cețoase la propriu, iar eu constatam că, de fapt, nu știam să fac mai nimic din ceea ce mi se cerea. Învățătura din facultate, deși serioasă, fusese doar teoretică, generală, în nici un caz aplicată la măsurătorile și calculele concrete de gravimetrie, pe care le aveam de făcut acolo. Eram inginer, dar tehnicienii mă priveau ironic. Păreau să știe bine cîte parale făcea un proaspăt absolvent.

Nu doar activitatea și locul erau noi, ci și condițiile de trai. Stăteam la o gazdă, unde aveam sobă și trebuia să aduc lemne din pădure, să le tai, să fac focul și să-l și întrețin, pentru a nu îngheța. Eram nevoit să mă gospodăresc singur cu mîncarea, îmi spălam rufele afară în covată, toaleta era în fundul curții, iar pe lîngă asta aveam de lucru, mergeam pe teren zilnic, de la răsărit pînă la apus. Colega mea de facultate care fusese repartizată tot acolo aproape că a intrat în depresie. Oricum, ea refuza pur și simplu să meargă pe teren pentru măsurători. Ca și mine, crescută la oraș, în vremuri comuniste, dar cu părinți grijulii, nimerise într-un loc absolut imposibil. „Așa nu se mai putea.” Cum aveam să scăpăm de acolo? Situația era atît de greu de suportat, încît aveam parcă un presentiment că era cazul să se întîmple ceva care să ne salveze.   

Și a venit Revoluția cu nebunia ei. Ne-a prins în București (iarna, echipele de prospecțiuni se întorceau în centrală). În general, lumea se bucura de căderea lui Ceaușescu, de dispariția comunismului. Era o ușurare. Dar nimeni nu prea avea idee ce urma să se întîmple cu „întreprinderea”, cu serviciile noastre. Un șef cu părul alb a simțit nevoia să ne țină un discurs, să ne mai liniștească. „Vom deveni probabil o companie” – a zis – „sau… ce știu eu?” După cuvîntul companie, care suna foarte puternic și promițător, nesiguranța formulării ulterioare ne-a descumpănit. Muncitorii din întreprindere au fost convocați la un moment dat și ei. Așteptau pe culoare să intre într-o sală. Țin minte că pe figurile lor se citea neliniștea. Un coleg mi-a atras atunci atenția că, odată ce sistemul de lucru comunist se va destrăma, pentru ei nu va mai fi așa de bine. Nu se vor mai putea fofila, vor fi obligați să-și respecte normele, nu vor mai putea face afaceri cu benzina întreprinderii. Mie îmi mărturisise deja un tehnician de prin Vaslui temerea că nu va mai putea face „spieculă” nici cu țigări.

Cum urmau să se întîmple toate minunile astea, nu ne era nici nouă clar. Aveam să devenim o țară capitalistă, foarte bine. Dar oare cum avea să apară și să se manifeste concret capitalismul ăsta? Era ceva cît se poate de confuz. Dintr-o asemenea perspectivă, acum înțeleg altfel de ce oamenii au votat atunci niște indivizi apropiați de fostul sistem comunist. Era chiar firesc să se întîmple așa. În faza imediat următoare, „întreprinderea” a decăzut. Ca și mine, mulți alți tineri ingineri și-au dat demisia în acei primi ani. S-au îndreptat către alte domenii. Peste începuturile meseriei noastre se suprapuseseră începuturile unei noi ere politice.

După cîteva luni de șomaj (un alt nivel al purgatoriului), am ajuns să lucrez în presă, la o revistă pentru diaspora. Am găsit acolo altfel de oameni și altfel de bîjbîieli de început. Mulți lucraseră în presa comunistă și acum nu le era prea clar cum pot scrie fără cenzură, fără indicații de la Partid sau Securitate. Pînă unde puteau merge? Șeful era un tip complet crispat. Cîntărea cu spaimă orice inițiativă venită din partea noastră. Uneori, cînd avea idei editoriale, era gata să și le reprime singur în ziua următoare, probabil sub presiunea propriilor temeri că pînă la urmă totul s-ar fi putut interpreta cine știe cum, de către cine știe cine… Un alt coleg, cu multă experiență de viață, încerca să-l facă să se mai destindă și să-și mai limpezească mintea. Îi propunea să-l ducă în Grecia cu mașina lui, să-i arate marea și măslinii, soarele și libertatea. Țin minte și un coleg mai în vîrstă, care oscila între naționalism și monarhism. Îl iubea pe rege, dar nu era prea departe nici de Corneliu Vadim Tudor. Exista în redacție și tipul care făcea afaceri, atent să nu scape vreo ocazie de profit. Avea tot felul de relații, era un gen la modă în acele începuturi. Nu știu să fi ajuns, însă, prea bogat. Mai era și un poet, om blînd și cu mult bun-simț și conștiință, dar obișnuit să se supună cînd era cazul și care avea întotdeauna un sac cu povești. Ne-a spus, de exemplu, cum într-o noapte, abia coborît dintr-un tren, într-un sat, a trebuit să alerge ca să prindă doi crapi imenși care săreau prin praful uliței, după ce-i scăpaseră din sacoșă. El părea a nu se teme de viitor, după cum probabil nu se temuse nici de comunismul în care, deși nu trăise prea bine, se descurcase cumva. Alături de el, te linișteai. Poate că întruchipa românul etern.