Vorbirea în public, democraţia şi dezvoltarea personală

În școală, am trecut și eu, ca foarte mulți, prin chinul vorbirii în public. Lucrurile s-au complicat mai tîrziu, cînd am început să vorbesc în public (la o sesiune științifică, într-o discuție organizată după un spectacol etc.). Realizam că, dincolo de ce vreau să spun – și încă nu stăpîneam asta! –, ar trebui să dau atenție și lui cum vreau să spun și, încă de la început, să îmi pun problema: ce vreau, de fapt, cu ce urmează să spun (în) public. Dar nimic din toată școlaritatea mea (16 ani plus patru ani la doctorat) nu mă pregătise pentru așa ceva! Pentru a vorbi bine în public. Nimic.

Mi-am dat seama tîrziu – dar nu prea tîrziu! Iar unele idei de mai jos le-am afirmat și pe blog-ul meu – cît de importantă este Vocea dacă o vezi ca instrument al Vorbirii. Dacă te ocupi de ea și de tine. Adică și de Voce/Vorbire, dar și de dezvoltarea ta ca persoană. Știam mai demult, de la actorii profesioniști, ce înseamnă să îți educi vocea corespunzător cerințelor rolului și ale propriei prezențe scenice. De fapt, pentru a comunica oral bine cu publicul și în public. Sînt sisteme educaționale care au inclus de foarte mult timp în designul curricular practica actelor vorbirii, a discursului verbal și, în general, a formelor Vorbirii în public. Englezii, americanii, francezii au deja o lungă istorie în acest sens.

Să înveți să vorbești bine poate fi o marcă a persoanei care ești, un ID, ca și amprenta digitală sau vocea. Recunoaștem, adesea, persoanele după voce. Cazul actorilor și actrițelor sau al celor care apar și vorbesc mult în public, precum politicienii, moderatorii TV, profesori, preoți/predicatori este special pentru că Vocea nu e numai un instrument al Vorbirii în public. Dacă ești antrenat, educat să vorbești bine în public, asta nu se reflectă numai în exterior (recunoașterea celorlalți, cu unele avantaje, beneficii), ci, mai ales, în interior: buna vorbire în public construiește solid propria personalitate, uneori în moduri miraculoase, de nebănuit, la început. Îți dă siguranța de a fi în public după ce ai cîștigat confruntarea cu emoțiile (negative), cu lipsa ta de concentrare pe propria prezență în public.

Cei vechi știau acest lucru. Politicianul de succes era și Oratorul de succes. Modul de lucru și influența lui Demostene, de pildă, au fundamentat pedagogia actului vorbirii în public. Figurile-cheie, în lumea veche, sînt, astfel, Politicianul (numit, de fapt, retor) și Actorul. Atît de mult au gîndit educarea vorbirii, încît au conceput și au practicat pe scară largă exerciții prin care erau formați tinerii pentru gîndirea discursului, vorbirea și comunicarea lui. Într-un celebru tratat al lui Aelius Theon, din secolul V, Progymnasmata, exercițiile sînt atît de minuțios elaborate, încît acoperă nu numai structura și părțile componente ale discursului, ci și tehnicile de livrare în public a vorbirii. Isocrate scria, de altfel, că vorbirea este „ghidul tuturor acțiunilor noastre“.

În Statele Unite, în Europa occidentală, modernitatea, pregătită în acest sens de tratate și practici medievale și renascentiste ale Artei vorbirii, introduce, mai ales după secolul al XVIII-lea, cînd parlamentarismul cere buni vorbitori în public, o preocupare curriculară tot mai insistentă de educare a vorbirii în public, mai ales de la clasa a V-a în sus. Evaluări, rapoarte ale asociațiilor de profil, ale structurilor guvernamentale din Educație indică faptul că Vorbirea în public este o disciplină fundamentală. Între democrație și Vorbirea în public există – cum cărți, studii apărute tot mai frecvent după 1900 o arată – o legătură indisolubilă. O bună construcție a ideilor ce urmează a fi spuse în public, dar și exersarea tehnicilor de „livrare“ a discursului public devin preocupări constante în sistemele educaționale din Vest. Copiii (fără handicap) care nu reușesc să articuleze ideea, să o rezume, să sintetizeze un context al ideii, să o exprime oral, să vorbească unui public sînt adulții care, în poziții de decizie, vor avea slabe performanțe. S-a observat și s-a analizat de mult acest lucru. Practicile dedicate copiilor cu diverse handicapuri presupun o dificultate în plus, unde specialități medicale, psihologice sînt chemate pentru a determina progresul acestor copii. Vorbirea în public este, de fapt, ca factor educator, ca practică sau terapeutică, o cale a dezvoltării personale. Ea nu numai că dă siguranța prezenței propriei persoane în public, dar, de multe ori, construiește și autoritatea celor spuse. Cuvintele au greutate. Idei bune s-au topit în neantul cuvintelor nepregătite, îngălate, al construcției deficitare a discursului oral.

Mi-a atras atenția, mai demult, una dintre contradicțiile – aparente – semnalate de exegeza Bibliei, care se referă la Moise. Prima caracterizare a sa, înainte de fuga în Egipt, cînd era tînăr și era un lider al comunității, e că el „era tare în vorbe și în fapte“. Dar cînd, după patruzeci de ani, Dumnezeu îi cere să ducă Cuvîntul Său, Moise e speriat și îi spune Lui că el era bîlbîit și că fratele lui, Aron, e un bun vorbitor. Lider mai tînăr, vorbirea sa avea atunci autoritatea poziției, era „tare“ (dar nu un bun vorbitor); mai tîrziu, cînd nu mai era lider, deficiența de vorbire îl arată neîncrezător în misiunea dată. Dar Dumnezeu îi dă Autoritatea Sa. Pentru că El, spun unii experți, folosește mai degrabă slăbiciunile noastre decît puterile noastre. Or, vorbirea în public este, pentru foarte mulți, o vulnerabilitate. Numai educarea, exersarea ei pot da forța de a transmite și a face primit mesajul.

Curios, pe măsură ce noile tehnologii facilitează comunicarea, chiar și prin voce, nu numai prin text și imagine, actul vorbirii în public nu mai este considerat ca structurant pentru personalitatea umană. El devine, prin carnavalizare, un act al spectacolului cotidian. Dacă Vocea este subiect de studiu și practică în mediile profesionale ale Artelor spectacolului, de pildă, sau, pe o scară mai redusă, în media audiovizuale (speaker-ii, prezentatorii, moderatorii), și pe una și mai redusă în alte medii (Biserica, de pildă, în cazul predicării), ea nu mai este considerată, cu excepția țărilor care consideră Vorbirea în public și educarea Vocii drept o valoare educațională mare, o coroană de pus pe capul tînărului care intră în lume. Acolo unde, însă, Vorbirea în public a fost cultivată cu constanță, condiția civică, calitatea actului politic, structura sferei publice au fost și sînt benefice pentru performanța socială a persoanelor. Noi sîntem încă la stadiul în care spunem despre cineva care vorbește legat (nu contează substanța, structurarea ideii) că „are cuvintele la el“. Putem, oare, cita vreun discurs public care a lăsat urme în ultimele decenii la noi?

Funcții ale Vorbirii în public precum predicatorul, speaker-ul, purtătorul de cuvînt, profesorul, comentatorul, moderatorul sînt, la noi, de pildă, lipsite de cultura, antrenamentul specific, formarea în mediul profesional corespunzător care să permită performanța. De fapt, lipsește o ramă educațională, pe toată scala curriculară, care să dea Vorbirii în public locul meritat. Vedem, auzim cum frazarea aiurea, accentul pus greșit (prompterul, deh!), lipsa de structură a frazei (în cazul talk-show-urilor) sînt la ordinea zilei. Vorbim de multe ori prost pentru că am devalorizat actul vorbirii. Unul dintre cei vechi scria că Vorbirea trebuie văzută „ca oricare altă ocupație“. Noi ne ocupăm foarte puțin cu asta pentru că… vorbim.

Cred că mediile profesionale, de la școală la medicină, ar putea beneficia de o restructurare a curriculei pentru a da consistență capacităților de comunicare publică. E dureros, trist să vezi/auzi zilnic cum persoane publice, politice sau nu, șterg cu limba română podeaua unei democrații îngălate cum e a noastră.

Mi-ar plăcea să putem include în pachetele curriculare ale Școlii românești cursuri de Dicție, de Mișcare, de Vorbire în public (ceva s-a întreprins în acest sens, dar e foarte-foarte puțin), de Respirație, de Expresivitate scenică. Ar fi bine, cred, să acordăm mai multă atenție pentru Dezvoltarea personală în școli și facultăți. Toată lumea ar cîștiga. 

Marian Popescu este profesor al Universității din București, conduce Centrul pentru Integritate Academică (integritate@g.unibuc.ro) al acesteia, este autor de cărți despre artele spectacolului, expert în politici culturale și comunicare publică (www.marianpopescu.arts.ro).