Vorbe. Vorbe? Vorbe!
„Ce se poate spune despre un regizor, despre un om de teatru care a murit? Pentru Dumnezeu, trebuia să-l lăsaţi să facă teatru mai bine cînd era viu!“, scria Giorgio Strehler în 1950, într-o epistolă-articol, la moartea lui Charles Dullin, survenită în acelaşi timp aproape cu moartea altui compatriot şi contemporan al acestuia, Jacques Copeau. (Nici unul dintre aceste nume nu vă spune mare lucru, nu-i aşa?) Aceeaşi întrebare aveau să şi-o pună, vreo 50 de ani mai tîrziu (în decembrie 1997, mai exact), prietenii, colegii, colaboratorii lui Strehler, la dispariţia subită a regizorului, ucis de un atac de cord. La fel de subită ca şi (să sperăm!) moartea lui Toma Caragiu, ucis de un spasm teluric. La moartea lui Strehler, pe faţada Teatrului Piccolo din Milano a stat agăţat vreme de luni de zile un gigantic „banner“ reproducînd chipul celui ce crease acel teatru şi-l făcuse celebru. Aşa cum s-a întîmplat şi la Sala Icoanei, numită apoi Sala „Toma Caragiu“, a Teatrului „Bulandra“ la moartea lui Liviu Ciulei, cel care a dat identitate şi, apoi, strălucire acestei scene bucureştene (şi teatrului românesc din ultimele decenii ale secolului XX).
Un articol, un banner, alt banner, botezul unei săli, botezul altei săli, o carte, alte cărţi, cronici, interviuri, „evocări“, fotografii, emisiuni radio sau TV imprimate, filme, filmuleţe, un „număr tematic“. Vorbe, vorbe, vorbe. Cam asta e tot ce rămîne în urma unui om de teatru. A unui actor. De unde poţi afla cît de „mare“ a fost? De unde poţi şti că era „mai bun“ decît X, mai subtil decît Y, mai strălucitor decît Z, mai talentat, într-un cuvînt, decît toate literele alfabetului?
Există, uneori, înregistrări – e adevărat. Dar stilul de joc – „actoria“ – se schimbă, merge paralel cu (adică nu se întîlneşte cu şi nu se poate despărţi de) stilul de a rosti, a păşi, a gesticula al „omului de pe stradă“ din prezentul momentului dat, iar ceea ce a fost pe gustul acelui om de acum 30 de ani, să zicem, îi poate părea omului din prezentul actual „depăşit“, „îmbătrînit“, „fumat“. Asemenea înregistrări au într-adevăr sens numai pentru cei care l-au văzut pe actorul acela pe scenă, „viu şi natural“, respirînd acelaşi aer ca şi ei, simţind frigul sau căldura odată cu ei, palpitînd în acelaşi ritm cu ei. Pentru ceilalţi, peste ani, „ilustrul dispărut“ apare ca o figură în cel mai bun caz stranie, dacă nu ridicolă.
Puteţi face un mic experiment: să priviţi fotografiile înfăţişîndu-l pe C.I. Nottara – exact: „omonimul“ teatrului de pe bulevardul Magheru – sau să ascultaţi înregistrările radiofonice ale unor spectacole jucate de George Vraca. (Şi mă limitez la aceste exemple ca să cruţ sensibilitatea celor ce le-au fost apropiaţi unor actori plecaţi dintre noi mult mai recent decît aceştia.) Nu veţi reuşi să înţelegeţi de ce părinţii sau bunicii voştri i-au socotit „extraordinari“, de făceau coadă la casa de bilete ca să-i vadă şi să-i audă, de ce oftează trist sau zîmbesc înduioşat cînd le (mai) întîlnesc numele în spaţiul public, ici şi colo, cînd şi cînd – tot mai rar, tot mai mai rar, tot mai rar.
Sigur, evoluţia gustului şi succesiunea modelor afectează şi alte arte, aşadar pe alţi artişti: puţini privitori mai sînt pătrunşi de dorul de moşie în faţa carelor cu boi ale lui Grigorescu şi nu multe domnişoare mai ascund sub perna udată de lacrimi poeziile lui Eminescu. Aici însă revirimentul se poate produce oricînd, poetul, pictorul, muzicianul, cineastul, arhitectul pot oricînd reintra în modă, pot fi oricînd „redescoperiţi“, căci opera lor există, poate fi recitită, reprivită şi, eventual, recondiţionată. Actorul – omul de teatru – rămîne pe vecie captivul prezentului său, zidit fără speranţă în realitatea conjugată mereu la timpul perfect trecut a artei sale etern evanescente.
Şi totuşi! Cum se face că mai ştim astăzi cine a fost Sarah Bernhardt? Cum de n-au pierit, înghiţite de valurile deceniilor şi secolelor, numele unor Kean (insistaţi puţin cu Wiki, după ce oboseşte de Keanu Reeves, va furniza informaţii preţioase!), Garrick, Réjane sau Talma? Cum de mai „avem idee“ despre farmecul Eleonorei Duse? Despre – iată – magnetismul lui Toma Caragiu? Despre Lucia Sturdza Bulandra, căreia oamenii de teatru îi spun „doamna Bulandra“ chiar şi astăzi, la peste o jumătate de secol de cînd teatrul de pe cheiul Dîmboviţei a fost numit astfel în memoria ei? (Deşi astăzi nu trebuie să mai treci pragul nevăzut pentru ca să-ţi „nemureşti“ cartea de identitate pe firma unui stadion, a unui cinematograf, a unui club de fitness.)
Cum? Datorită vorbelor. Nu însă – vai nouă! – vorbelor puse pe hîrtie ori pe ecranul calculatorului sub formă de comentariu „specializat“, ci vorbelor ce se nasc întotdeauna cînd doi oameni de teatru se aşază la o masă (cu pahare sau ceşti), pe o bancă în parc, în faţa unui birou încărcat de hîrţoage. Oriunde. Sînt vorbe prin care prezentul teatrului de azi sau de acum şaizeci de ani devine un unic prezent continuu, viu, colorat, înţesat de sunete şi de miresme, un prezent în care Caragiu încetează să fie doar „Tomiţă“ cel din memoria televiziunii şi redevine Tipătescu („Zoe! Zoe!“), De Pretore Vincenzo sau Primarul din
Dar, mai ales, redevine el însuşi: omul plin de umor şi de durere, nestatornic şi chinuit de nesiguranţe, superstiţios şi, în ungherul lui, genial. Este, mă tem, singurul mod prin care amintirea unui actor dispărut poate continua să trăiască printre noi în chip autentic. Restul e tăcere.
Alice Georgescu este critic de teatru.
Foto: arhiva Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti