„Vom ști mai bine data viitoare”

„Trebuie să fi existat un moment la început, în care am fi putut spune nu. Cumva l-am ratat. Ei bine, vom ști mai bine data viitoare” (Rosencrantz & Guildenstern Are Dead, 1990, r. Tom Stoppard). Interpretat de către Tim Roth, personajul Guildenstern, în dialog cu Rosencrantz (Gary Oldman), are o ultimă revelație înainte de momentul spînzurătorii – în absurditatea sa existențială, Guildenstern tratează regretul în cel mai optimist mod, asigurînd intrinsec existența unui viitor: vom ști mai bine data viitoare. 

În cinema, manifestarea dramaturgică a regretului (în sensul său universal) este inevitabil subordonată unor momente narative dramatice ce schimbă întreg parcursul personajelor, momente ce sînt în relație directă cu teme precum vina, eșecul, pierderea, neîmplinirea. Regretul, fie el unul singular și intim, fie unul colectiv și cu ecouri socio-politice (sau unul ce le cuprinde pe toate), este reprezentat într-o mulțime de filme de toate genurile și convențiile ce expun dramele unor personaje și modul în care viața merge mai departe, cu sau fără ele. În 1993 se lansează primul film din seria Trois Couleurs (Bleu) al lui Krzysztof Kieslowski ce tratează regretul în convenție clasică, ca pe un vid absolut: protagonista Julie (interpretată de Juliette Binoche) se confruntă cu pierderea soțului și a copilului într-un accident de mașină. Cinema-ul lui Kieslowski reușește să provoace spectatorului trăiri cu adevărat senzoriale, pornind de la o poveste ce explorează pierderea în cea mai profundă formă a sa. Printr-un cinema poetic și eseistic, cineastul David Lowery explorează tema regretului absolut prin același tip de eveniment tragic în A Ghost Story (2017): personajul M. (interpretat de Rooney Mara) este nevoit să traverseze toate etapele necesare pentru a accepta moartea soțului C. (interpretat de Casey Affleck). Lowery plusează și pe un soi de regret activ prin reîntoarcerea eternă a spiritului lui C. acasă, încercînd să fie alături de soția sa în procesul de vindecare. Similar se va întîmpla și în cazul unor filme precum Magnolia (P.T. Anderson, 1999) sau Manchester by the Sea (Kenneth Lonergan, 2016), în timp ce Ken Loach în I, Daniel Blake (2016) sau Sorry We Missed You (2019), deși prin prisma unor povești singulare, explorează un tip de regret colectiv, cu ecouri social-politice puternice – în toate aceste cazuri există trei stadii inevitabile: elementul dramatic declanșator ce instalează regretul, depășirea sau înfruntarea sa (în formă activă sau pasivă) și, în final, găsirea acelui closure care duce povestea personajelor mai departe, dincolo de cea redată pe ecran. 

Clouds of Sils Maria (Olivier Assayas, 2014) și Aftersun (Charlotte Wells, 2022) sînt două povești în registre diferite care explorează un tip de regret nostalgic și aduc în atenție problematica identității. Coming-of-age (maturizarea personajelor) este elementul ce leagă aceste povești, fie el unul clasic în Aftersun – fetița Sophie în oglindă cu adulta Sophie și parcursul amîndurora către cunoașterea exteriorului, urmat de propria cunoaștere, fie unul post-coming-of-age în Clouds of Sils Maria – Maria Enders, o actriță consacrată, dar într-un con de umbră, se confruntă cu un nou tip de autocunoaștere, căutînd să-și retrăiască tinerețea pe care o va proiecta în femeile din jurul ei. Ambele pelicule concentrează tematica regretului, a eșecului și a unui tip de regăsire cu sinele într-un univers închis și sigur, care începe brusc să se dilate și să capete noi valențe – atît în resort-ul din vacanța în Turcia la Wells – Sophie rememorează și recompune regretul –, cît și în văile din Sils Maria la Assayas – Maria încearcă să se deblocheze din propriul trecut încă activ. 

Sils Maria este locul în care actrița Maria Enders (interpretată magistral de Juliette Binoche) se va retrage (într-o formă nietzscheeană, alocîndu-și timp pentru studiul personajului) în scopul pregătirii sale pentru un nou rol, proces pe care îl va traversa alături de asistenta sa Val (interpretată de Kristen Stewart). În urmă cu 20 de ani, Maria Enders debutează senzațional în piesa de teatru Maloja Snake, interpretînd rolul tinerei Sigrid într-o poveste ce urmărește relația de dragoste a acesteia cu o femeie vulnerabilă, Helena, pe care o va părăsi, decizie ce va conduce către suicidul Helenei. În prezent, Mariei i se oferă rolul Helenei, pe care îl va accepta cu tot cu propriile nesiguranțe și frici.

În ciuda intervențiilor pregnante pe care Assayas le subliniază prin secvențe ce ies din convenția filmică (de la colorizare la montaj și muzică întrebuințate nejustificat, printr-o stilistică paradoxală: atît poetică și estetizantă, cît și de videoclip comercial), din punct de vedere dramaturgic este remarcabilă construcția procesului de tranziție al Mariei – de la acceptarea unui posibil declin la regăsirea unei noi căi. În punctul prezent al carierei, actrița se confruntă cu regretul absolut al trecerii timpului și, implicit, caută un closure pe care, printr-un final deschis al poveștii, pare că îl atinge. Assayas concentrează relația ficțională Sigrid – Helena în mai multe planuri: debutul Mariei în rolul lui Sigrid și relația cu actrița ce o interpretează pe Helena, continuînd cu Maria din prezent în raport cu noua și tînăra Sigrid (interpretată de Chloë-Grace Moretz) și, poate cel mai relevant raport care creează o meta-dedublare, relația Mariei cu asistenta personală, Val. Cele două femei vor reflecta îndeaproape rolurile în care intră sub forma unor repetiții, în timp ce cutreieră văile din Sils Maria. Val, deși nevalidată profesional de către Maria, reprezintă catalizatorul ce o va propulsa pe aceasta atît într-o formă de regăsire cu sine, cît și de acceptare a prezentului, iar finele poveștii reflectă cel mai clar acest lucru: inițiala vehemență a Mariei împotriva filmelor ultracomerciale, cu supereroi, se diluează, iar rolul unui mutant într-un film SF sună aproape digerabil pentru ea, lăsînd impresia unui nou început în care va ști mai bine data viitoare.

Aftersun spune povestea fetiței Sophie (interpretată de Frankie Corio) și a tatălui ei, Calum (interpretat de Paul Mescal) la finele anilor ’90, într-o vacanță la un resort all-inclusive din Turcia. Această dramă coming-of-age, redată din perspectiva copilei Sophie prin intermediul rememorării adultei Sophie, devine reprezentarea clară a unei imagini subiectivizate despre relația personajului cu propria identitate și cu un regret profund neconfruntat. Atît din estetica home-movie, cît și din anumite secvențe cu rolul unor intertitluri, devine tot mai evident faptul că adulta Sophie recompune subiectiv amintirile acestei presupuse ultime excursii și experiențe alături de tatăl ei. Relația tată-fiică este punctul central de pornire al poveștii, inițial prin momente extrem de inocente și pure din această excursie, în care nu se întîmplă nimic notabil. Aflați într-un complex turistic, aceștia își găsesc activități zilnice, împreună sau separat: de la înotul la piscină la seara de karaoke sau statul la plajă, privind cerul albastru extrem de nostalgic și parcă decupat dintr-un album foto. Ulterior, focusul converge și către problematica adultei Sophie și procesele de interogare și investigare a propriului trecut, pe care îl compune, în mod subiectiv și încețoșat, atît din amintiri reale, cît și (sau mai ales) din unele imaginate și idealizate ale acestei vacanțe la mare, sub umbrela despărțirii de tatăl ei. Confruntarea cu pierderea, cu blocajul în trecut și cu un regret nevindecat sînt misiunile adultei Sophie, dublînd coming-of-age-ul fetiței Sophie, prin propria călătorie emoțională a prezentului și înfruntîndu-și propria istorie. Ceea ce reușește cineasta Charlotte Wells este să trateze cu empatie și nostalgie povestea unui personaj ce își recompune trecutul, dar simultan să acorde un interes puternic personajului masculin – tatăl, ce suferă același proces de maturizare emoțională (avînd 33 de ani, vîrsta pe care o are adulta Sophie în prezent) și care se confruntă cu o depresie pe care nu o comunică cu scopul protejării fetiței, dar mai ales pentru a-i oferi cele mai frumoase amintiri; la rîndul lui, pentru a ști mai bine data viitoare. 

Ambele pelicule, avînd personaje centrale feminine cu precădere, discută despre un coming-of-age particularizat și tratează tematica regretelor în raport cu propria istorie; de asemenea, atît Sophie (fetița și adulta), cît și Maria reușesc să deblocheze anumite etape și să ajungă la acel closure necesar, nu neapărat printr-o dramaturgie ce mizează pe happy-end-ul tradițional (ambele filme au un final deschis), ci mai degrabă printr-o nostalgie ce duce povestea mai departe, dincolo de cea expusă în filmul propriu-zis. În cazul ambelor pelicule, personajele își tratează regretele prin debranșarea de propriul trecut, fapt ce conduce la descoperirea unui adevăr subiectivizat; inclusiv personajul Lydiei Tár (interpretat senzațional de Cate Blanchett, în pelicula regizată de Todd Field, 2022) ce reprezintă, la nivel aparent, suma tuturor non-regretelor, suferă un proces transformațional care o va obliga, într-un anumit punct, să găsească o conexiune cu propria sa istorie pentru a-și continua călătoria. Regretul ca temă centrală devine astfel extrem de ofertant în reprezentarea sa stilistică și dramaturgică, construind în jurul lui drame individuale sau colective, sociale sau personale, în filme atît independente, de autor, cît și comerciale. 

Ilinca Straton este cineastă.