Vocație

Îi mai zice și „chemare” pentru că, îmi imaginez, așa o simți. Te cheamă. Dar dacă e cîntec de sirenă? Nu, nu e despre ce simți. E etimologie curată. Vine de la vocatus, substantivul latinesc care înseamnă chiar asta: chemare, invitare, convocare. Dar e și un pic de simțire, totuși. Vocatus e doar unul din cuvintele cu radicalul -voc, adică „al chemării”. Ca și verbul voco, al cărui prim sens este a chema ceva sau pe cineva, eventual strigînd. Iar unul din sensurile secunde este religios: a chema zeul, în sens de invocație. Se strigă, se invocă, așadar se (și) simte. N-are cum să nu se simtă. Sau are?

La un moment dat, începi să-ți dai seama că ai o viață și tot cam atunci începi să te întrebi ce faci cu ea. De obicei, la vîrsta la care începi să-ți dai seama că ai o viață, se află în preajma ta mulți oameni mai bătrîni care îți spun ce trebuie să faci cu ea. Dar, nu de puține ori, purtarea asta de grijă precedă momentul în care începi să-ți dai seama că ai o viață; încă înainte de a-ți da seama că ai o viață, ți se spune cum să-ți trăiești viața. Nu te dumirești, totuși, pentru că ceea ce ți se spune nu ți se potrivește (crezi tu) sau e contradictoriu sau vine de la oameni care te calcă pe nervi. Ești încă fraged cînd vine momentul în care începi să-ți dai seama că ai o viață și tot cam atunci vine și momentul în care vrei să știi care ți-e vocația, căci așa se spune, că fiecare om trebuie să-și afle vocația, care o fi a ta? Numai că vocația e ceva foarte complicat. În nici un caz nu e ceea ce-ți place să faci. Mie îmi place să joc baschet și să cînt muzică de operă, iar dacă e ceva pe lumea asta de care sînt 100% sigur e că nici baschetul și nici canto nu sînt vocațiile mele. Cred că vocația este ceea ce poți să faci cel mai bine și, în egală măsură, vrei să faci. Amestecul dintre voință și putință. Așadar, ce pot eu să fac cel mai bine? Știu eu ce pot să fac cel mai bine? Ce vreau? Asta e mai simplu. Vreau să fiu actor. Dar pot? Sigur că pot! Cred că așa gîndeam eu în anii adolescenței mele. 

Atunci, la jumătatea anilor ’80 ai veacului trecut, contextul era nenorocit. La școlile de teatru, unde se făceau actori, erau locuri puține, iar examenul, inevitabil, era foarte subiectiv. În plus, meseria ca atare nu garanta nimic. Ca să „o duci bine” ca actor trebuia să fii foarte bun și să ai mare succes. Să fii așa, ca Piersic sau ca Toma Caragiu – să te știe toată lumea, să te iubească toată lumea și atunci, da, trăiai bine. Dar cîți ajung pe acele culmi? Doi-trei din sute. În plus, ce fel de meserie e asta? În lumea în care trăim (aceea!) e bine să fii doctor, toată lumea respectă doctorii, sînt întotdeauna oameni importanți. Așa cred că gîndeau părinții mei. 

Coliziunea era previzibilă: eu voiam să mă fac actor, ei voiau să mă fac doctor. Tensiunea în familie creștea pe măsură ce mă apropiam de absolvirea liceului. Urma facultatea. Care? În vara decisivă, pe o pajiște subcarpatică din Argeș unde familia mea lărgită se strîngea într-un fel de tabără de corturi pentru cîteva zile de concediu, un unchi de meserie procuror a decis să arbitreze conflictul și să dea o decizie solomonică. Adică acceptabilă de către toate părțile. Ne-am strîns în spațiul dintre corturi, ne-am așezat pe scaunele pliante și am început să vorbim. Eu am explicat de ce vreau să mă fac actor, mama a explicat de ce ideea mea e o prostie, o aspirație de copilandru, și de ce trebuie să mă fac doctor. Firește, a urmat sesiunea de Q&A. Unchiul-arbitru a mobilizat abilitățile lui de anchetator și a aflat unde stătea, de fapt, problema. Eu voiam o meserie ludică, unde să pot să „joc”, să fiu văzut, să pot fi și puțin cabotin chiar – voiam să fiu pe scenă, în văzul oamenilor. Mama voia o meserie respectabilă, care să ofere o cale cît de cît garantată nu doar spre onorabilitate, ci și spre stabilitate și prosperitate. Atunci, unchiul a spus: „E clar. Nu se poate nici teatru, că nu vor părinții, nici medicină, că nu vrea copilul. Eu zic să meargă la Drept. Se face avocat și toate exigențele sînt împlinite. Asta e o meserie deopotrivă respectabilă și onorabilă, dar și foarte teatrală. Oferă și o cale spre prosperitate, dar și satisfacția rolurilor jucate în public”. Așa am ajuns la Facultatea de Drept. 

Am intrat la facultate în urma unui examen la care se înregistraseră 28 de candidați pentru fiecare loc. La o asemenea concurență acerbă, îmi imaginam că acolo voi da numai de oameni motivați, care au vrut cu tot dinadinsul să urmeze Dreptul, căci altfel nu treceai examenul acela atît de intens. În sinea mea, mă consideram norocos că am fost admis în urma unui asemenea examen, avînd în vedere că nu făcusem o pasiune pentru Drept înainte de a urma primul curs. Eu ca eu, îmi ziceam, am avut noroc. Dar ceilalți? Ăștia trebuie că își doresc să facă Dreptul mai mult decît orice, sînt naturi competitive, oameni orientați clar spre scopurile lor, oameni care-și cunosc deja vocația și își construiesc deja cariera.

Pe vremea aceea, Facultatea de Drept primea studenți în două secții: una, zisă Juridic, unde intrau cam 75 de studenți, și cealaltă, zisă Administrativ, unde intrau cam 25 de studenți. Prima producea judecători, procurori, avocați, notari, cealaltă producea jurisconsulți și secretari de primării. Eram, așadar, cam 100 de studenți în fiecare an, adică vreo 400 de studenți în toată facultatea. Încăpeam confortabil la parterul clădirii bucureștene știute de toată lumea – patru amfiteatre, cîte unul pentru fiecare an, plus sălile din jur erau suficiente ca să facem cursurile și seminarele de dimineața pînă la prînz, cu toții laolaltă. Am intrat într-o comunitate pe care, împins de dinamismul curiozității și de pofta de socializare specifice vîrstei, am ajuns să o cunosc pe de-a-ntregul în prima lună de zile. Și am fost uimit. Deși eram puțini (astăzi, la aceeași facultate, sînt de patru ori mai mulți studenți, iar în București sînt de șase ori mai multe facultăți de Drept), am descoperit că un număr impresionant de mare de colegi îmi împărtășeau soarta. Din cei 400, cred că un sfert ajunseseră studenți la Drept după ce pățiseră ca mine – au vrut să facă alte facultăți, care păreau riscante ori chiar exotice, dar viața (părinții sau alții) îi împinseseră spre Drept, școala respectabilă. Așadar, eu, actorul ratat înainte de a fi actor, eram coleg cu mulți alții care ar fi vrut să dea sau chiar dăduseră, dar picaseră, la Teatru, la Conservator, la Arte Plastice. Nu puțini voiau să fie scriitori sau filozofi (nu știu de ce nu încercaseră la Filologie – Literele de atunci – sau la Filozofie). Așa se explică de ce Facultatea de Drept, deși avea studenți puțini, avea un cor, o formație folk, unul sau două cenacluri literare, o trupă de teatru și o faimoasă brigadă artistică. În plus, în cămin se cloceau fără întrerupere chestii artistice de toate felurile, care azi s-ar numi „proiecte”, dar rămîneau întotdeauna doar tentative. Pe scurt, Facultatea de Drept de la finalul anilor ’80, cea pe care am absolvit-o eu, fierbea de artiști și dădea în clocot de tentative artistice. Eu însumi m-am înrolat rapid în brigada artistică și am participat la cîteva inițiative teatrale de cămin. Mai bine îmi amintesc de o producție a piesei Privește înapoi cu mînie, cunoscuta dramă a lui John Osborne, în care fusesem distribuit de colegul regizor (student cu un an mai mare decît mine) într-un rol oarecare, nu mai țin minte care, nu cel principal, ceea ce mă cam irita pentru că eram sigur că pot fi mai bun decît norocosul care-l juca. Repetițiile, prelungite pînă la destrămarea „trupei” din motive de angajamente ale „actorilor” în alte „proiecte”, se desfășurau în căminul din Grozăvești, iar producția nu a văzut niciodată lumina vreunei rampe. Foamea de scenă, însă, mi s-a potolit cu brigada artistică, în care mă pot lăuda că am avut un loc ceva mai proeminent decît în piesa de teatru. Cu brigada am dat spectacole prin tot Bucureștiul și am mers într-un turneu la Cluj. Poate voi povesti asta cu altă ocazie, căci turneul acela s-a desfășurat în primăvara lui 1989 și întîmplările, puse în context, mărturisesc ceva despre România de atunci și despre un fenomen de uriașă popularitate despre care nu se mai știe acum nimic, deși destui martori încă mai trăiesc: mișcarea de umor studențesc. Aceeași din care s-au ridicat legende ale umorului românesc, precum Divertis.

Așadar, m-am bucurat de studenția mea, printre altele, pentru că eram asemenea cu mai mulți colegi. Iar pasiunile noastre condamnate să nu se împlinească profesional erau chiar încurajate și protejate de profesori, firește, fiecare după preferințe. Profesorul Valeriu Stoica, de pildă, încuraja, îndruma și proteja cenaclul literar. Profesorii Molcuț și Popa erau protectorii brigăzii artistice. Uneori, mă întrebam dacă nu cumva profesorii noștri trăiseră și ei aceeași mică dramă a alegerii profesionale ca noi, dacă nu cumva aveau și ei pe suflet o neîmplinire similară, căci altfel nu-mi explic de ce ne protejau așa cum ne protejau pe noi, cei mai „artiști” dintre studenții lor.

Prima concluzie la care am ajuns încă de pe atunci, cînd am constatat cît de mulți eram studenți la Drept deși am fi vrut să fim studenți la facultăți ceva mai artistice, este că, adesea, marile examene dificile din viață (cum era examenul de admitere la Facultatea de Drept din vremea mea) sînt trecute de cei care se pregătesc bine, dar nu fac o obsesie pentru ele. Mă pregăteam pentru Drept și eu visam la teatru. Străbăteam Bucureștii ca să merg la meditații ca să intru la Drept și mă uitam pe afișele teatrelor prin fața cărora treceam visînd să-mi văd numele acolo. Și am trecut examenul. Sfat din experiență: ai un examen dificil și extrem de important, pregătește-l serios, dar nu te gîndi că e marele examen al vieții, nu te gîndi că dacă-l pici ești terminat. Păstrează mereu în sufletul tău visul evadării într-o mare aventură. De multe ori, cei care se duc pe un drum faute de mieux sînt mai bine pregătiți pentru a-i învinge obstacolele inerente și a avea succes decît cei care își spun că acela e drumul vieții și fără el nu se poate.

Sigur că mă întrebam: oare, dintre miile de candidați care erau respinși la acel examen, nu vor fi fost tineri cu reală chemare pentru profesiile juridice, iar mulți dintre cei admiși erau așa, ca mine, oameni care visau să ajungă altceva decît ceea ce se pregăteau să fie? Nu știu să răspund pentru cei respinși, dar mă grăbesc să spun clar că, dintre colegii mei, inclusiv dintre cei care se credeau buni pentru altceva, s-au ridicat mari juriști ai țării, oameni cu vocații juridice împlinite, iar cîțiva dintre ei ajuns chiar profesori de Drept. 

Lecția pe care o pricep abia acum, după ce am trecut bine de mijlocul vieții, este că vocația nu se descoperă niciodată la început de drum. Atunci descoperi talentul, abilitățile, îți ascuți ambițiile, îți tatonezi visurile. Dar de e vocație sau nu, de ai răspuns chemării sau nu, de se întîmplă să ai voința de a face exact ceea ce poți face cel mai bine și nu altceva, îți dai seama mult mai tîrziu. Uneori, așa e, prea tîrziu. Dar este vorba, pînă la urmă, de misterul vieții, de farmecul ei, ar zice unii, de pariul care este ea însăși, ar zice alții. E viața.