Viziunea suprarealistă a lumii

...

Artistul suprarealist punea, sub îndemnul marilor înaintași, cu hotărîre, problema esenței realității, a trăirii ei subiective și mai ales a recreării acesteia, în opera de artă. Problema cunoașterii lumii și a aderenței sufletești la structura ei profundă se pune cu hotărîre, poate nu totdeauna în expunere teoretică, dar, cu siguranță, în expresie plastică. Arta suprarealistă, defininind în această privință o atitudine spirituală comună majorității artiștilor contemporani, neagă, într‑un cuvînt, poziția unui Courbet pentru care percepția coincidea cu realitatea. Repudiind această atitudine, pe care am putea‑o defini în termeni filozofici ca o mărturie de realism naiv, suprarealistul disociază viziunea comună asupra realității și recreează lumea după un indice subiectiv, pe un plan nou, situîndu‑se pe o incidență depărtată de imaginea curentă, familiară și de percepție directă, neprelucrată, a lumii. El depășește zona spectacolului concret, învestindu‑l cu virtuți subiective, mitice, simbolice și dezvăluindu‑i implicațiile inedite, necunoscute; el învăluie obiectele într‑un halou subiectiv, de taină și insolit sau descoperă în jurul obiectului existența unei atmosfere, care pune realitatea într‑o nouă lumină. [...]

 Se face realul după modele trăite în stări de vis și se imprimă întregului decor un fel de entorsă, de alterare a încheieturilor lui familiare, pentru a‑l converti într‑un fantastic cotidian, atunci cînd nu se elaborează în întregime, prin metode artistice, [...] un peisaj situat pe coordonate necunoscute vieții de veghe. Se înfăptuiește implicit și adesea deliberat o artă de obîrșie și semnificație onirică, adîncindu‑se și urmărindu‑se pînă la ultimele urmări spiritul primilor romantici germani și al unora dintre artiștii plastici ai aceluiași curent. Arta modernă se călăuzește către interiorizare: „Nu mai este vorba de a vedea lumea din afară, așa cum aceasta apare tuturor oamenilor, ci de a se citi pe sine, prin mijlocirea spectacolului lumii“, notează Yves Duplessis comentînd opera lui Max Ernst, și continuă: „Această întoarcere a artistului asupra lui însuși va fi ușurată prin fixarea atenției sale asupra unui singur punct exterior care, oprind cursul preocupărilor obișnuite, eliberează activitatea inconștientă“. Arta revelează astfel pe om în imageria sa lăuntrică, în reminiscențele, visele, fantezia creatoare și năzuințele sale adesea nemărturisite direct. Proiectînd viziuni strict personale, artistul suscită, la rîndu‑i, la spectator, imagini și trăiri asemănătoare, revelînd pe om lui însuși. 

O atare viziune se va defini de bună seamă prin înfățișări plastice neașteptate, haotice sau fragmentare și adesea incongrue; accentul nu cade însă numai pe materialitatea plastică sau colorit, ci cu deosebire pe gama emotivă din care operele purced și care conduc, prin consonanță, în sensibilitatea contemplatorului, la o stare de inconfort, neliniște și spaimă, surpriză și șoc emotiv, perplexitate, senzație de „niciodată văzut“, de paramnezie și vertij, de constricție psihică. Contemplația iubitorului de frumos în fața operei de artă își schimbă total regimul sufletesc al seninătății clasice, suscitînd amintiri emotive de vis rău, de halucinație, percepute în timpul ațipirii și în semi‑somn, de nostalgii dureroase. Ajungem astfel în ținutul de adîncime al vieții sufletești, dezvăluind viziunile nocturne ale gîndului în suferință. Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții. 

Unul dintre meritele acestei arte este, prin urmare, de a fi exprimat și pus în valoare faza nocturnă și onirică a vieții umane. Este, în adevăr, paradoxal că această trăire de adîncime, în care omul se cufundă în momentul somnului și în care trăiește aproape o treime din durata vieții, să nu fi fost explorată pînă în timpul nostru decît întîmplător, în opera de artă. Suprarealismul completează așadar, prin descoperirea climatului interior nocturn, domeniul artei, limitat sau susținut cu deosebire de estetica operelor clasice în zonele solare și raționale ale  gîndului.

În același timp însă, prin înțelegerea faptului că între tărîmurile onirice ale vieții omului normal și între fenomenele patologice ale alienaților nu există o deosebire de natură – adevăr subliniat intuitiv de Kant și Schopenhauer și confirmat de psihiatria contemporană, începînd cu lucrările lui Moreau (de Tours) –, suprarealiștii au împins explorările lor pînă la ținutul psihologiei patologice: halucinația psihotică, delirul, experiența intoxicației prin substanțe halucinogene, interpretarea paranoic‑critică (Salvador Dalí), fantasticul schizofren revelează o nouă realitate, populată de ființe bizare sau burlești, presărată de „spații neliniștitoare“, de înfățișări de cataclisme și ruine (prelungiri ale temelor ruinelor romantice), de fapte cu semnificație necunoscută, realitate vizionară (reluînd imaginile consemnate de un W. Blake), suscitînd terori irespirabile, de coșmar. Temele medievale, ale ispitirii Sfîntului Anton, ale sensibilizării răului, bestiarelor și ființelor satanice, crîmpeiele de iad sau înfățișările de dansuri macabre, apar, în general, artistului suprarealist ca „subiecte“ premergătoare și naive. [...]

Obiectivul ultim și, am putea spune, obsesia permanentă a artistului suprarealist este de a crea un nou regim de realitate, cu procedee în parte experimentate de școli artistice anterioare, dar urmărite consecvent, ca și suscitarea unei noi game de emoții contemplative, la contactul cu revelarea unei suprarealități. Am putea defini această noțiune ca o realitate de al doilea grad, transcotidiană, deși dependentă de universul fizic cunoscut; pentru a o evoca artistul folosește o tehnică figurativă constituită cu imaginile de amintiri ale visului, activități subconștiente, ale fanteziei și elaborării delirante, într‑o liberare totală a spiritului, emancipat de constrîngerile pragmatice ale mediului imediat și reprezentînd, după părerea lui A. Breton, voința unei înstrăinări totale.

Suprarealitatea presupune o stabilire de raporturi inedite, de corespondențe revelatoare între lucruri, prin mijlocirea juxtapunerilor, în operele de artă, de imagini și obiecte disparate, de „întîlniri“ întîmplătoare, neverosimile, între fapte și obiecte (alăturarea unei umbrele și a unei mașini de cusut pe o masă de disecție: Lautréamont), prin elaborarea sau descoperirea de funcțiuni simbolice, foarte adesea cu semnificație sexuală, ale obiectelor sau descoperirea simetriilor ascunse ale lucrurilor. Suprarealitatea nu însemna, pentru a folosi un cuvînt al lui Paul Klee, o „reproducere“ a vizibilului; dimpotrivă, pictura face vizibilă latura nevăzută din lucruri; suprarealitatea presupune o artă „figurativă“ prin folosirea imaginilor, alcătuind bogăția de substanță a visului, puterea de evocare a fanteziei – ca și densitatea substanței materiale a lumii, deși neevitînd cu desăvîrșire geometrizarea și simetriile, care alcătuiesc în esență nervurile de susținere ale realului și conduc la o distincție adesea specioasă, între arta figurativă și cea nonfigurativă; suprarealitatea comportă existența, deasupra nivelului reprezentat de lumea cotidiană, a mai multor octave ale lumii imaginare sau de planuri de realitate obiectivă, ignorate pînă în prezent de artistul clasic, anulate fiind prin lipsa de corespondență cu fantasticul, presimțirea și intuiția anticipatoare a universului, considerat ca o realitate tetradimensională. 

Astfel, suprarealismul, „rodul fanteziei și al umbrei“ (Aragon), ia „o conștiință din ce în ce mai limpede și mai pasionată a lumii sensibile“ (Breton, citat de Nadeau), care încheie, la rîndu‑i, că năzuința artei suprarealiste „nu este de a depăși realul, ci de a‑l adînci“. 

Se elaborează, în acest mod, un nou limbaj, ceea ce alcătuiește în fapt justificarea majoră a existenței fiecărei opere și a fiecărui curent literar și artistic; se repune de fiecare dată în discuție, în elaborarea artistică, activitatea demiurgică a artistului în stare de a converti lumea în simbol și suprarealitate, revelînd‑o, pe această din urmă, altora; se elaborează – folosind într‑o semnificativă întîlnire datele hazardului obiectiv și ale libertății interioare – o nouă metodă artistică, a explorării fortuitului. 

(fragment din Arta suprarealistă de Ion Biberi, Editura Meridiane, 1973)