Viză de flotant la Brăila
„Şi ce faci tu acolo, la Brăila?“ Deşi apare frecvent şi previzibil, întrebarea mă pune mereu în dificultate. Recunosc imediat nuanţa ironică, ce ameninţă să prindă accente de miştocăreală, a interlocutorului meu „get-beget bucureştean“. Nu m-aş încumeta să fac o apologie a oraşului de provincie, totuşi Brăila nu e chiar capătul pămîntului.
M-am născut în Bucureştiul anilor ’80, am copilărit cu cheia de gît „printre betoane“, am fost şoim al patriei, apoi pionier şi, după Revoluţie, „huligan“ în Piaţa Universităţii. Am fost la concertele Iron Maiden şi Kreator din ’95, am făcut „chetă“ alături de prietenii din gaşca de la Metrou Titan, am fugit de acasă la munte cu două conserve şi o bucată de brînză în rucsac. În acelaşi stil „revoluţionar“ mi-am petrecut studenţia, hălăduind nopţile pe străzile pustii ale Capitalei sau prin cluburi şi terase.
Au trecut de atunci zece ani, perioadă în care am fost obligată să „mă maturizez“, am umblat prin lume, am avut experienţa „capitalismului“ în care orice fleac este îmbrăcat într-un înveliş ademenitor şi am ajuns la Brăila, după un îndelung periplu prin Olanda şi America, ce mi-a fost sortit poate pentru a pătrunde farmecul simplu al unei aşezări neaoş româneşti cu 200.000 de locuitori.
M-am „împrietenit“ uşor cu oraşul pentru că am avut senzaţia că atmosfera generaţiei ’80 s-a păstrat mai bine aici, unde timpul curge mai încet, unde nu se întîmplă nimic. Poate calmul aproape împietrit al străzilor pavate cu piatră cubică şi umbrite de platani m-a îndemnat la mai multă introspecţie.
Absenţa unor puncte de atracţie „cronofage“ m-a supus unei încercări destul de grele şi în acelaşi timp judicioase: întoarcerea la mine însămi, după seducţiile viu colorate ale Occidentului. Dar poate eu, într-adevăr, sînt un „caz atipic“ – cum mă numesc prietenii bucureşteni. În plus, am „privilegiul“ unui buletin de Bucureşti pe care este aplicată temporar viza de flotant la Brăila. Acest act care indică o informaţie banală – născută în Bucureşti, sector 3 – a stîrnit, spre stupoarea şi amuzamentul meu, o mirare aproape vecină cu invidia în rîndul brăilenilor.
În Brăila, tinerii de vîrsta mea nu au probabil decît două opţiuni: fie se apucă de scris, de citit, de studiat, fie se lasă măcinaţi de rutina shopping-ului prin unicul Mall, cu acelaşi grup de prieteni la fel de plictisiţi ca şi ei.
Şi aici se aplică o regulă universal valabilă: cei mai mulţi au plecat – în altă ţară sau într-un oraş mai mare – iar cei care au rămas nu au avut de ales decît să se conformeze monotoniei. O monotonie care pînă la urmă îi aliniază pe toţi la aceeaşi vîrstă psihologică înaintată. Pentru că asta este una dintre cele mai serioase ameninţări ale Brăilei: să te molipseşti de „boala“ locuitorilor majoritari, să te contaminezi de „morbul bătrîneţii“ la 30 de ani, să te infestezi cu ticuri de pensionar, să te îmbolnăveşti prematur de lipsă acută de optimism şi entuziasm. Dar regula aceasta care îi lasă pe cei „rămaşi acasă“ captivi în mecanismul provinciei, mestecînd consolator o mulţime de gînduri aflate sub semnul lui „ce ar fi fost dacă plecam în alt oraş, dacă plecam şi eu din ţară etc.“ are şi excepţii. Cei care se sustrag platitudinii majoritare, care reuşesc să „fenteze“ legea mediocrităţii pot fi declaraţi „maeştrii practicanţi“ ai meseriei de a trăi. Pentru că aici, în pustiul care se plimbă tăcut pe străzi, seara, de duminică pînă vineri, singura soluţie este să te întorci la tine, ca unic punct de atracţie stabil. Odată ce ţi-ai asumat, rece şi în deplină cunoştinţă de cauză, să îţi petreci mai mulţi ani din tinereţea ta în provincie, eşti responsabil şi, ca atare, singurul vinovat în cazul unei ratări. Ai la dispoziţie toate aptitudinile tale, iar meritul de a face ceva cu ele este cu atît mai mare cu cît nu poţi folosi prea multe materiale ajutătoare. Trebuie în primul rînd să-ţi educi răbdarea şi să-ţi consolidezi echilibrul interior. Apoi poţi porni în mici expediţii prin împrejurimi. Poţi asculta poveştile fascinante ale caselor vechi, construite în perioada de glorie a Brăilei de acum o sută de ani. Te poţi lăsa purtat pe străduţele înghesuite ale oraşului-amfiteatru, ca printre filele unui roman fără sfîrşit. Poţi să-ţi faci un ritual din a vizita Dunărea ce doar se prelinge prin oraş, căci de navigaţie sau transport de mult nu mai poate fi vorba, în serile de vară sau în zilele de iarnă bîntuite de crivăţ. Iar ca popas, îţi poţi alege unul dintre singurele două baruri faine din oraş unde încă se mai ascultă muzică. După cîţiva ani petrecuţi aici, încep să mă suspectez totuşi dacă nu cumva m-am molipsit de „ceva“. Şi asta pentru că amicul bucureştean mă priveşte uşor compătimitor sau poate, din contră, cu condescendenţă: „Ai deja un aer de provincial!“.
Mă întorc la întrebarea introductivă şi răspunsul vine firesc: fac la Brăila ce aş face oriunde, în orice ţară, în orice oraş şi pe orice planetă, mai mică, mai mare sau mai bogată. Scriu, citesc, trăiesc… Şi totuşi, numai la Brăila ies în balconul garsonierei mele de la ultimul etaj şi mă uit în zare deasupra oraşului uneori atît de pustiu. Nicăieri, pînă aici, nu am avut o asemenea privelişte, o asemenea lărgime a orizontului în care te poţi pierde… Departe, peste cîmpie şi Dunăre se zăresc Munţii Măcinului.
Nataşa Galche este jurnalistă.