Vive la routine!

Aș vrea să stabilim de la bun început cum stăm: cred cu tărie că rutina e subapreciată. Nedreptățită. Calomniată, chiar. Rutina are o reputație proastă, pe care simt că e de datoria mea s-o dreg.

Prejudecata generalizată e că rutina ar fi o treabă nasoală care intervine, după o vreme, în relații, în mersul la job, în existențele noastre. Că e o entitate antipatică, hotărîtă să facă țăndări pasiunea/distracția/interesul/lucrurile vii care ne fericesc on a daily basis.

Dar ce se întîmplă cu acea rutină „autoimpusă”? Tabiet sună mai bine?

Ca să nu lîncezim, totuși, în generalități, aș trece la exemple concrete. La acele rutine care mă binedispun. De pildă, aceea pe care Dragoș, colegul meu de pernă, și cu mine o avem de peste șapte ani: să vedem măcar un film (sau un episod dintr-un serial) în fiecare zi. E un obicei de la care nu ne-abatem nici măcar în vacanțe. Și care ne-amuză, ca un paradox autentic ce este: ceva ce a devenit un obicei, o îndeletnicire aparent previzibilă, îți asigură în fiecare seară o doză de neprevăzut: „Ce să vedem azi?”. Această rutină cinefilă, care ne plimbă de la SF-uri rusești la horror-uri coreene, de la melodrame finlandeze la obscurități de te miri unde și de la capodopere la tîmpenii absolute, e o distracție continuă. Recomand cu entuziasm.

Asta e „rutina în doi”. Există și o rutină proprietate personală. Nu, nu voi vorbi aici despre demachierea de seară. (Bănuiesc că nu v-ați înăbușit un oftat de regret…) Ci despre rutina drumurilor în interes de serviciu. Pe care mă încăpățînez să le fac, în marea lor majoritate, apelînd la transportul în comun. Aici vorbim, deja, despre o veritabilă Matrioșka a rutinelor: mersul pe jos pînă la stația de autobuz, validarea cardului, coregrafia savantă în care te strecori printre ceilalți călători, inevitabilele „Coborîți la prima?” și tot așa.

Dar și acest obicei vine la pachet cu beneficii de neratat: discuțiile telefonice ale pasagerilor, dialogurile adesea halucinante ale vecinilor de scaun, mostrele de înțelepciune improbabilă și umor involuntar. Un soi de reprezentații de teatru în săli mișcătoare. Ar trebui să decerneze Oscarurile STB. Mi se întîmplă adesea să-mi notez în telefon ce se vorbește (întotdeauna cu decibeli în exces) în jurul meu. Fiindcă mi se pare elegant să le-mpart cu prietenii de pe Facebook.

Mai există o rutină la care țin mult. O rutină prețioasă, în patru: masa săptămînală, de week-end, la ai mei. Da, vorbesc cu mama zilnic la telefon (damn, pînă și asta se-ncadrează la rutine!) și mă simt aproape vinovată dacă uit s-o sun. Dar prînzul de sîmbătă (sau, după caz, duminică) e cu totul altceva. Nu doar că am norocul de a păstra gusturi de demult. Mai am și obrăznicia de a cere, iar și iar, felurile care mă fericesc. Așa că întîlnirile astea de la sfîrșit de săptămînă sînt tot atîtea episoade de răsfăț. Cîteva ceasuri de povești, de rîs și mici surprize. E timpul ăla „de calitate” despre care se vorbește mult și care se trăiește puțin. Cînd nu sîntem pe fugă, după masă încingem partide de zaruri sau canastă. E ultraamuzant să văd c-am moștenit de la mama și halul în care se oftică atunci cînd pierde. Uneori, meniul include și cîte-o porție de mustrări tandru-părintești, pe care le încasez cu un soi de duioșie. În definitiv, e un privilegiu să te simți copil la 45 de ani. Apropo de asta, mai mereu ne întoarcem acasă cu sacoșe în care au fost aliniate savant caserole cu mîncare „din aia bu-nă-de-tot”.

Dacă mă uit încă o dată peste ce tocmai am scris, rezultă că sînt un om al rutinelor. Poate. Nu mă jenez deloc de asta. Pentru că ar trebui să ținem cont de un lucru: dicționarul spune că rutina e „o abilitate cîștigată printr-o practică îndelungată”. Abilitate, da? Dacă rutina echivalează cu abilitatea de a te bucura de chestii mărunte, simple, neglijabile pentru restul lumii, zău că e un mare cîștig. Și, dacă stau să mă gîndesc mai bine, asta ar trebui să fie rutina fiecăruia dintre noi: îndîrjirea de a ne face zilele bune, vesele, aventuroase, încîntătoare, irezistibile.

Diana Popescu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Aventurile Lunei in lumea cuvintelor sucite, Editura Vellant, 2020.