Vita de sacrificiu şi maşina de scris

7 august 2008   Tema săptămînii

Kalaşnikov cu miros de peşte La 25 de ani de la eveniment, respectul pentru cititorul june îmi impune cîteva explicaţii. Primul decret interzicea, pe scurt, proprietarilor de animale de carne să le taie (şi să le vîndă) fără aprobarea statului. Pe fondul penuriei în devenire de produse din sectorul de stat, dezvoltarea unei pieţe informale paralele a producătorilor privaţi era o ofensă pe care autorităţile nu erau dispuse s-o treacă cu vederea. La urechile lui Ceauşescu ajunseseră veşti despre ţărani ardeleni care-şi vindeau caii bătrîni unor proto-întreprinzători din Cluj sau Arad care, la rîndul lor, vindeau caii unor posesori de maşini cu rulote venite din Ungaria, ţară în care, la rîndu-le, caii deveneau salam fin. Şi totuşi, nu foamea românilor era cel mai mare duşman al lui Ceauşescu (nutriţionistul avant la lettre Iulian Mincu se ocupa cam în aceiaşi ani cu promovarea alimentaţiei raţionale, bazate pe peştele oceanic pescuit pe apele lumii de nave româneşti care, la fiecare două transporturi de merluciu, mai făceau şi două transporturi de viori calibrul 7,62). Al doilea decret pleca dintr-o teamă încă şi mai mare: teama regimului faţă de orice formă de scriitură neavizată de autorităţi. Posesorii de maşini de scris erau invitaţi cu ele în braţe la Miliţie, acolo erau rugaţi pe un ton ferm să bată un text, se lua astfel amprenta dactilo a fiecărei litere şi, în final, fiecărei maşini i se întocmea un fel de dosar - un fel de a bate şaua pentru ca stăpînul tastelor să fie atent cum le foloseşte în viitor, fără tentaţii de genul literaturii de samizdat, a manifestelor opuse regimului sau a pamfletelor cu ţinte în conducerea de partid şi de stat. Dincolo de anecdoticul situaţiei, această zi în care soarta bovinelor şi a maşinilor de scris a fost tranşată la comun, fără nici un fel de dezbatere şi în refuzul oricărei transparenţe, pune măcar două probleme de ordin metodologic: 1) cum operează istoricul atunci cînd trebuie să judece decizii în spatele cărora nu se află nici un document justificativ (precum cazul de mai sus) şi 2) cum operează istoricul atunci cînd, dimpotrivă, întîlneşte documente ce par a justifica orice decizie. De la Herodot la Pavel Coruţ Pentru că (şi) aceasta este istoria. Pe de o parte, există în evoluţia societăţii umane nenumărate decizii capitale care s-au luat între patru, şase sau zece perechi de ochi. Urmele lor nu se vor regăsi în nici o piesă de arhivă - ba chiar sînt destule cele care în mod expres nu au fost reţinute în scris, tocmai pentru a li se şterge urma. Istoria regimurilor totalitare excelează la acest capitol - vezi deciziile "în numele Führer-ului" pe care le lua establishment-ul nazist doar pentru că era convins că Hitler şi le-ar dori (fără ca acesta să aibă mereu habar de fiecare în parte - procesul a fost analizat în ultimul deceniu de istoricul britanic Ian Kershaw) sau deciziile luate la lumina candelabrelor, în lungile nopţi de la Kremlin, de la Stalin (Roy Medvedev sau Anne Applebaum s-au ocupat de acestea) şi pînă la Gorbaciov. Nici comunismul românesc nu face excepţie - vezi ajungerea lui Ceauşescu în fruntea PCR, în martie 1965, proces care nu a fost o alegere, nici o impunere, ci o tranzacţie în cel mai pur sens al cuvîntului, între oameni cît să-i numeri pe degete. În toate aceste cazuri, documentele arhivelor politice propriu-zise sînt deseori incolore şi inodore; mult mai lămuritoare sînt arhivele serviciilor secrete sau memoriile participanţilor, oricît ar fi ele de subiective. De unde şi prima concluzie: transparenţa decizională este caracteristică numai democraţiilor, în timp ce dubiul interpretativ e propriu numai istoriografiilor serioase, capabile să se sustragă intereselor de stat. Iar numărul acestora din urmă, fatalmente, nu e deloc mare. Cea mai mare capcană în analiza istorică nu este lipsa documentelor, ci excesul de sens pe care unele dintre ele par a-l avea. Exemplele sînt nenumărate. Marea Britanie şi Argentina, atunci cînd s-au războit pentru Insulele Falkland / Malvine, şi-au legitimat pretenţiile cam pe aceleaşi documente - doar că fiecare le citea altfel, ceea ce face din documente un fel de Dumnezeu (acelaşi singur Dieu sau Gott) la care, în vara lui 1914, se rugau pioşi şi francezii, şi germanii, mergînd să se omoare unii pe alţii. Sau cazul Transilvaniei: oricît de optimist aş fi de regulă în privinţa relaţiilor noastre cu vecinii, totuşi nu cred că vom avea foarte curînd un manual comun româno-maghiar de istorie (ca să nu mai vorbesc de unul balcanic - vezi disputa Grecia vs FYROM cu privire la însuşi numele de Macedonia! -, un alt proiect în care altădată am fost prins şi am crezut). Sau, că tot vorbeam de comunismul românesc: cazul Constituţiei R.S.R. din 1965. Un cititor de bună-credinţă, la o primă lectură, îţi va spune că este un elogiu adus libertăţilor, păcat că nu s-a respectat; în schimb, un avocat uns cu toate alifiile îţi va demonstra pe puncte că era o mare cacealma şi că e mai bine că nu s-a respectat niciodată. În plus, să mai spun că fac parte dintr-o generaţie care, mai cu seamă după "redescoperirea" lui Burebista, la începutul anilor ’80, auzeam măcar de trei ori pe săptămînă, cu toată sărăcia indusă programelor radio-TV, acea propoziţie care mi-a legănat copilăria, cum că geţii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Cu ea am terminat şcoala primară, cu ea am traversat liceul, cu ea am ajuns caporal în armata română. A trebuit să intru la Facultatea de Istorie pentru a afla înţelesul onest al frazei lui Herodot în varianta sa originală. Dar majoritatea colegilor mei de altădată nu l-au aflat - drept care nu mă miră relativul succes al teoriilor de esenţă hocus-pocus produse de Pavel Coruţ, Napoleon Săvescu şi alţi neo-protocronişti. De preferinţă, oceanic! De aici a doua concluzie: în gestionarea treburilor legate de trecut deseori Istoria domneşte, iar cea care guvernează este Memoria. Nu voi încerca aici o disertaţie pe marginea acestor termeni (Paul Ricœur a făcut-o foarte bine), ci doar voi spune că am impresia că în digerarea trecutului nostru recent asistăm în mod clar la un reviriment al memoriei pe fondul unei clare pasivităţi a istoriei. În ciuda a ceea ce spun cărţile de istorie (inclusiv manualele!) despre comunism, în ciuda extazului pe care în mintea unora l-a produs gestul unui preşedinte de a-l condamna, se vede cu ochiul liber cît de prezent este printre noi acest trecut recent. Fosta uniformă de pionier, cu cămaşă albă, cravată roşie şi eventual fireturi de comandant de detaşament este astăzi o costumaţie cool, bună de folosit în cluburi în party-uri tematice de 1 Mai, udate cu Red Bull şi vodcă finlandeză. Celebrul Alo! Alo! final al lui Ceauşescu din balconul C.C.-ului, din 21 decembrie ’89, a devenit spot comercial pentru telefonia celulară. Reclamele ciocolatei cu rom (în care iar apare Ceauşescu, precum şi un pionier generic) sau ale detergentului Dero (pentru care cîntă glorii ale anilor ’70, gen Dan Spătaru sau Anda Călugăreanu) sau chiar filmele cu legionari şi comunişti (cele ale lui Sergiu Nicolaescu se dau ca premiu de consolare celor plictisiţi de logoreea colorată a presei libere de azi!), toate aceste artefacte vorbesc despre acelaşi trecut: unul transfigurat idilic pe care, la drept vorbind, mulţi dintre noi îl regretăm. Nu găseam carne în magazine? E adevărat. Nici presă liberă la chioşc? Îhîm. Maşina ne plimba o duminică din două, fără legătură cu poluarea sau cu încălzirea globală? Da, aşa e. Dar nu aceste detalii dau valoare acelui trecut - ci adevărul de necontestat că atunci eram mai tineri, şi nu e nevoie de revelaţii din arhive care să probeze acest lucru. Şi închid astfel cercul poveştii de mai sus, cu vita de sacrificiu şi cu maşina de scris. Scriu acest text într-un orăşel românesc de la mare, în care există două internet café-uri. Ştiu că pentru a trimite aceste rînduri spre redacţie voi avea de înfruntat plutoane de adolescente de 15-16 ani care ocupă zi-lumină cele cîteva calculatoare, chicotind extaziate la micile romanţuri pe care le construiesc pe chat. La 25 de ani distanţă, a le vorbi acestor tinere despre vremea în care regimul îţi lua urma maşinii de scris pare un demers mai curînd comic. La fel, a le vorbi despre timpul în care oamenii, sătui de verdeţuri, tăiau pe ascuns un porc sau o vacă - asta azi, cînd generaţia chat-iştilor nu mai este bombardată cu citate trunchiate din Herodot, ci cu sfaturi bio. Sfaturi ale unor nutriţionişti mult mai curajoşi decît Iulian Mincu în a spune că orice hrană e toxică, cu excepţia legumelor şi a peştelui - de preferinţă oceanic, se înţelege, pe care nave cu alte pavilioane de peste mări aduce-l-vor.

Mai multe