Visul unei nopţi de iarnă

– un destin posibil al oraşului Mizil –

„Odată nu știu despre cine îți afirmam că n-are talent, și păreai foarte iritat. Dacă ai contempla Mizilul, nu cred că ai da o viziune bună, deși s-ar putea da una. Dar despre Grecia ai scris lucruri admirabile (fără cifru!) fiindcă ești sigur că Acropolea a fost cîntată și de Renan etc.“

31 decembrie 2015. Nu avea să plece nicăieri, trebuia să fie pe fază, pentru orice eventualitate, așa că mai mult pierdea timpul pe Internet. Cînd e-mail-ul îi dădu semnalul audio, tresări. Încă o felicitare, gîndi, dar nu era cazul. Citind cele cîteva fraze, pe care consilierul cultural i le trimisese, simți cum sîngele îi întunecă mintea. Ghilimelele indicau ceva, era sigur că iarăși i se pregătea ceva urît. Erau destui popîndăi înveninați gata să-i pună-n spate una și alta. N-avea timp să se coboare în năclăiala de pe Facebook în care auzise că te poți împotmoli, mai ales la vîrsta lui. Dar parcă nu-i venea să creadă că în acea mlaștină, așa o numea de fiecare dată cînd primea raportul, își înmuiau picioarele unii chiar mai în vîrstă decît el. Pînă cînd Noapteș se logase ca să-i arate ce și cum. Știa că n-avea ce să facă. Pe Internet era un război pierdut și, oricum, puterea era la el, nu acolo unde e ușor să te joci cu cuvintele. La el nu erau în stare să vină nici măcar cu o cerere ca lumea. Le era mult mai ușor să protesteze între ei, apoi să se consoleze unii pe ceilalți, ca într-un joc gratuit, iar viața să curgă în continuare, cînd mai liniștită, cînd mai tulburată. Era convins că acea Grecie avea legătură cu ultima lui excursie la Muntele Athos, despre care chiar el scrisese în ziarul local, însă doar atinsese problema, nimic mai mult, pentru a nu-și ridica oamenii-n cap. N-ar fi fost un capăt de lume, își permitea o vacanță în străinătate, iar Grecia e atît de aproape și de ieftină. Numai că el în general scria despre mame, părinți, sentimente, poezie, natură și Dumnezeu. Nu pretindea că ar fi cine știe ce peniță, de aceea nici nu i se părea normal să i se impute la nesfîrșit lipsa talentului. După alte cîteva zeci de recitiri, bavura căzu. Îi rămăseseră contemplarea și viziunea, pe care tot încerca să le răsucească pentru a înțelege ceva. Avea o variantă, dar era sigur că, dacă va mai insista, inspirația va poposi și pe pervazul ferestrei de unde se vedea statuia veche. Îl întrerupse secretara:

– Șefu’,  a sosit… – iar el îi făcu semn să-i poftească oaspetele înăuntru.

Aceleași discuții, cu dom’ primar în sus, dom’ primar în jos, să facem aia, să facem ailaltă, așa și pe dincolo, înțelegeți, cum să nu, să trăiți! De cum oaspetele ieșea, hop și el la viitorul articol, care și‑așa îi dădea destulă bătaie de cap, nu‑i mai trebuia încă o problemă de rezolvat. Și totuși nu se putea preface că frazele cu contemplarea și viziunea nu-l fascinaseră chiar și pe el, un deținător de putere. Se întrebă ce poate face cu adevărat un simplu primar și cine naiba e Renan. După alte recitiri, își dădu seama că avea o șansă uriașă. Ce nu reușiseră primarii dinaintea lui ar fi putut face el. Cu toții se zbătuseră să ridice orășelul într-un fel sau altul. Cum trăgeau linia bilanțului, unii erau mai mulțumiți, alții huiduiți de-a dreptul. O parte din ei purtaseră nume pompoase, menite să dea grandoare așezării pe care fuseseră sortiți să o conducă: Isaia, Leonida, Plutarch. Alții, dimpotrivă, se treziseră nevoiți să lupte cu propriile nume, care nu dădeau prea multă speranță: Spirică, Mielu… Numele lui părea unul comun, dar ascundea un secret, pe care-l descoperise tot contemplînd frazele acelea. Își dăduse seama că era la fel de scurt și rima cu numele orașului. Era un avantaj, se puteau scorni fel de fel de lozinci, dar mai important era că cele două nume, al lui și al orașului, erau astfel legate. De-aici începu să-și descopere și să-și țeasă viziunea.

Totul se trăgea de la Caragiale. Ba nu, de la Cilibi Moise. El scrisese pe la 1858, în Voiajurile lui, că la Mizil pod mare și apă nicidecum. Chestie de destin. Oamenii de-acolo voiau de mult ceva măreț, doar că le lipsea ceva. Caragiale-copil îl întîlnise pe Cilibi Moise prin bîlciuri și cîndva avea să scrie enormitățile alea despre Leonida, neobositul expeditor de scrisori cu reclamații la Epoca. Apoi le‑a venit rîndul altora, Geo Bogza, Ioachim Botez, Ștefan Bănulescu… Noapteș îl ajutase să facă o hartă a conspirației. Cît efort ca să desființezi un oraș unde oricum nu se în­tîm­pla mare lucru, gîndea. De ce? Pentru ce un așa destin?

Era pregătit să înceapă. La capătul celui de-al cincilea mandat, în pragul unor noi alegeri, știa ce avea să facă. Avea să le închidă gura nemulțumiților, care se tot înmulțiseră în ultimii ani. Privea statuia veche de la fereastra biroului și rememora povestea despre vizita lui Ceaușescu, în 1967, care își începuse discursul cu statuia, pe care localnicii se tot obișnuiseră să o mute prin oraș la fiecare vizită oficială. Era un zvon, nimeni nu știa dacă așa se întîmplase cu adevărat. Ceaușescu poate făcuse o glumă. Să muți o statuie cu un soldat român avînd alături două femei, personificările Patriei și Istoriei, însemna ceva. Cei care se încumetaseră s‑o plimbe poate că nu înțeleseseră ceea ce făcuseră cu atîta ușurință. Să o faci, fără să-ți dai seama de forța gestului, nu era decît proba naivității lor. Ce ar fi putut face el era ceva cu adevărat grandios, iar secretul descoperirii sale era convins că stătea tocmai în rima și undele ce uneau numele lui și al orașului. Dacă după cinci mandate nu adunase cine știe ce realizări, acum știa foarte bine cu ce avea să rămînă în istorie și hotărî să-i dea bice. Viitorul orașului nu mai era un simplu loc sub soare, la îndemîna aștrilor. Viitorul era în mîinile lui.

Cînd îi venise și lui rîndul să mute statuia cea veche, în locul ei instalase o Coloană a Infinitului, însă cu modulele asimetrice. Îi spusese Trepte spre cer, pentru a nu putea fi acuzat că-l plagiase pe Brâncuși. În plus, în dreapta ei figurase pe pavimentul pietonal un zodiac, care aducea cu un filtru de trecere pe ca­re-l luaseră cu toți în picioare. Orașul călărea încă de la înființare paralela 45°, asemenea complexului de la Tîrgu Jiu. Asta visase, o ridicare la cer a orășelului, unde ajunseseră bioenergeticieni care măsuraseră cîndva puterea energetică a Coloanei lui Brâncuși, ce emitea unde benefice pe o rază de 300 de metri. Noua coloană a primarului emitea și ea, însă pe o rază mai mică. E drept că nu era Brâncuși, putea să accepte asta. Dar cu astfel de coloane împrăștiate în oraș ar fi putut putut schimba moralul, gîndurile, visele, intențiile – totul. Era mai ceva decît visele grandomane ale caragialescului Leonida. Cu toate astea, ultimul an fusese nefast. Muriseră peste două sute de oameni, aproape 2% din populația orașului. Ceva i se întîmplase coloanei pe care o ridicase. Poate că numele ei fusese ales prost, Trepte spre cer… În ritmul ăsta, un nou mandat pentru el putea fi pentru oraș la fel de nefast ca ultimul an. Ce-ar fi putut face? Tocmai cînd își pusese întrebarea îi venise ideea, viziunea, rezultatul contemplării. Nu mai conta ce putea și ce nu putea să facă opera lui de artă. La sfîrșitul unui nou mandat orașul ar putea dispărea, pur și simplu, asemenea Cernobîlului. Să fie ctitorul unei ruine era ceva la care nu visase nici unul dintre primarii dinainte și de oriunde. De pe hartă, un hop direct în cărțile de istorie. Asta era ceva grandios. O operă de artă politică. O mică apocalipsă. Iar el… Un mic Dumnezeu. Cu așa realizare, pe viitor putea candida într-un oraș mai mare. N-avea de gînd să zică nimic partidului, care cu siguranță i-ar fi furat ideea. Adormi mulțumit în noaptea dintre ani. Baldachinul în care sforăia avea pictat cerul înstelat pe care plutea Mizilul eliberat.

Adoua zi primi prin e-mail următorul mesaj: „Am uitat să vă scriu că fragmentul pe care vi l-am trimis este din corespondența lui G. Călinescu cu Alexandru Rosetti. Mă tem ca nu cumva să fi apărut ceva confuzii. Știți dvs. la ce mă refer“.

Cosmin Manolache este scriitor şi muzeograf la Muzeul Ţăranului Român.