Visul (constituţional) american

E oarecum ironic ca cineva să-mi spulbere un mit despre SUA tocmai în casa în care a crescut Katharine Graham, prima femeie care a deţinut un mare cotidian american, miticul The Washington Post. În fastul unei încăperi ce poartă semnătura arhitectului John Russell Pope aflu că, în anul 1786, statul federal american dădea faliment la fiecare scadenţă a unei datorii. Congresul putea tipări bani, dar banii erau inutili. Legislativul se putea eventual împrumuta, dar nu putea înapoia sumele. George Washington rezuma problema astfel: „no money“. Visul republicii americane era în pericol. Statul federal avea nevoie de o nouă formă de organizare. Aşa s-a născut Constituţia americană, la data de 17 septembrie 1787. Susţinătorii Legii Fundamentale argumentau că „imbecilitatea“ guvernului central trebuie să înceteze.

Constituţia americană are 7 articole şi 27 de amendamente adoptate de la semnare pînă în prezent. Textele sînt scurte şi clare. Iniţial, întreaga Constituţie a fost redactată pe doar patru pagini şi numără exact 4618 cuvinte – cu tot cu numele celor 38 de semnatari. Amendamentele însumează 2082 de cuvinte. Deducem că americanii cunosc legea lor fundamentală pe de rost, mai ales că materia n-ar fi greu de asimilat. Concluzia nici c-ar putea fi mai greşită – îmi spune dr. Eusebio Mujal-León, profesor la Georgetown University: „95% dintre americani cunosc primul amendament. Despre restul Constituţiei nu ştiu nimic!“. De ce? „Pentru că nu-i interesează.“ Şi de ce nu-i interesează?

Răspunsul se găseşte într-una din trăsăturile caracteristice ale societăţii americane: individualismul. Exact individualismul explică interesul enorm pe care îl suscită primul amendament la Constituţia americană. El se referă la garantarea libertăţilor fundamentale ale individului: cea de expresie, cea de asociere şi cea a religiei. Cetăţeanul american relaţionează cu Legea Fundamentală exclusiv în privinţa drepturilor pe care le are. Surprinzător, în afara libertăţii de expresie şi de adunare, pe care le cunoaştem şi noi foarte bine, cea a religiei este definitorie în SUA (ţară cu peste 5000 de confesiuni şi fără o religie oficială). Ea reprezintă, practic, definiţia sferei private a individului, pe care statul nu are voie să o încalce. Faptul că mulţi dintre coloniştii britanici erau, de fapt, disidenţi religioşi a dat naştere discursului libertăţii în societatea americană.

Lipsa interesului populaţiei pentru Constituţie în ansamblul ei a provocat o tendinţă de „deconstituţionalizare“ a discursului public în SUA. De la mijlocul secolului al XIX-lea încoace, ponderea referirilor explicite la Legea Fundamentală într-o mie de cuvinte rostite de politicieni a scăzut dramatic. În 1840 existau 25 de referiri la mia de cuvinte, în 2000 acestea erau mai puţine de 5, conform datelor compilate de profesorul Andrew Busch în cartea intitulată The Constitution on the Campaign Trail: The Surprising Political Career of America’s Founding Document („Constituţia în campanie electorală. Surprinzătoarea carieră politică a Legii Fundamentale americane“). Astăzi, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie, singurele referiri la Constituţie vizează al doilea amendament (dreptul de a purta arme) şi cele legate de libertatea avortului (sau dreptul statului de a-l interzice). Busch a analizat şi campaniile pentru nominalizarea candidatului la prezidenţiale. De-a lungul secolului al XX-lea, atît la democraţi, cît şi la republicani a cîştigat acea persoană care a avut cele mai puţine referiri la Constituţie, în discursurile publice.

În 1937, jurnalistul Max Lerner scria într-un editorial din The New York Post despre Constituţie că „americanii au căutat o modalitate de a venera idealurile lor revoluţionare, fără a le urma“. De-a lungul carierei, Lerner a fost criticat pentru cinismul său, dar datele din sondaje îi susţin teoria şi astăzi. În 1998, de exemplu, 83% dintre americani credeau că şcolile trebuie să-i înveţe pe copii să aprecieze libertăţile garantate de Constituţie. Nimic altceva. În ciuda veneraţiei americanilor pentru Legea lor Fundamentală, probleme structurale de constituţionalitate nu îşi fac loc în preocupările lor. Chestiuni legate de economie, război şi pace sau securitate socială nu sînt privite în contextul documentului semnat la Philadelphia, dar domină agenda publică. Din 1939 încoace, Institutul Gallup realizează un sondaj anual cu o singură întrebare: „Care este cea mai importantă problemă cu care se confruntă naţiunea?“. În 1984, mai puţin de 1% răspundeau „libertăţi individuale“. În 1984, 1% indica chestiuni precum rugăciunea în şcoli sau avortul. 2% vorbeau despre controlul armelor în 2000, iar abuzul de putere centralizată nu interesa decît 1% din populaţie în 2004. Lipsa perspectivei constituţionale asupra problemelor importante a făcut posibilă, de exemplu, susţinerea actualei reforme în Sănătate („Obamacare“) de către judecătorii Curţii Supreme. Nimeni în societate nu s-a întrebat dacă este constituţional ca administraţia centrală să îl oblige pe cetăţean să se asigure medical. „Curtea Supremă reflectă mai degrabă opinia societăţii decît textul scris al legii“, îmi explică profesorul Mujal-León.

Nici grupurile de interese americane nu au Constituţia în prim-plan. Există în SUA peste 55.000 de organizaţii de lobby. Numărul celor care se ocupă strict de probleme constituţionale este sub 20, iar acestea nu au în vizor decît drepturile şi libertăţile prevăzute în primul şi, cu o pondere mult mai mică, în al doilea amendament. Aşa se explică, de exemplu, cum a fost posibilă adoptarea amendamentului al XVI-lea, care prevede legitimitatea impozitului federal pe venit. În spiritul Constituţiei din 1787, dreptul la proprietate este garantat, or, proprietatea include şi venitul cîştigat. În America zilelor noastre, discursul constituţional este atrofiat şi, cînd Constituţia apare totuşi pe agendă, dezbaterea e foarte limitată. Esenţa Legii Fundamentale a fost uitată.

Profesorul Mujal-León oftează şi îmi spune descumpănit: „Avem libertăţi, dar nu sîntem liberi“. Eu mă uit strîmb la el şi mă gîndesc la Constituţia României. Cine vorbeşte despre ea? Nişte politicieni care o interpretează după bunul plac şi, cînd nu le convine, se apucă de atacuri la adresa Curţii Constituţionale. Nişte judecători care o interpretează după sprijinul pe care l-au primit ca să ajungă în funcţie şi care nu trebuie să-şi respecte propriile verdicte ca valoare de precedent. Îl întreb pe profesorul Mujal-León dacă în America se ia o decizie la Curtea Supremă cu 5 voturi la 4. „Of course“, doar Curtea Supremă e şi ea politizată, „dar, după secole de existenţă şi de reflectare a opiniei societăţii, nu a politicienilor, Curtea şi-a cîştigat respectul oamenilor“. În grădina somptuoasei case din Washington, fac paralelă între legi fundamentale, sisteme politice şi societăţi. Americanii n-or fi liberi, după cum spune profesorul, dar mi-aş dori ca românii să ştie care le sînt libertăţile constituţionale. Mi-ar plăcea să văd măcar atrofiatul discurs despre drepturi, în loc să văd ecrane umplute de coperţi de Constituţie, dar golite de conţinutul Legii. 

Laurenţiu Diaconu-Colintineanu este jurnalist la RFI România şi documentarist independent.