Visul american

6 august 2014   Tema săptămînii

Prin Europolis, Jean Bart a acaparat simbolic Sulina, cam în felul în care, să zicem, un alt prozator, Fănuş Neagu, a luat în posesie Brăila, sau, mai aproape de noi, un poet, Emil Brumaru, s-a înstăpînit asupra Dolhascăi. Nu vreau să spun că aceste preeminenţe reprezintă neapărat nişte monopoluri. Vor fi venind din urmă scriitori dispuşi ca, la un moment dat, să ofere necesare rebranding-uri literare. (Dovadă, chiar Dosarul acesta.) Modelul Bucureştilor ne îndreptăţeşte să fim optimişti, de vreme ce „imaginea standard“ a Capitalei îngăduie o întreagă succesiune de vîrste: oraşul Misterelor unor Bujoreanu sau Baronzi lasă locul metropolei vesele caragialeşti, apoi, prin filiaţie, tainelor vieţii de noapte şi de taifas din Craii... lui Mateiu Caragiale şi tot aşa pînă la Mircea Cărtărescu. Sigur că, prin comparaţie, Sulina nu are (şi n-are cum să aibă) aceeaşi portanţă. Un subiect prin forţa lucrurilor limitat nu poate beneficia de resuscitări infinite. Amatorii de „geografii literare“ ştiu bine la ce mă refer. Dar, chiar şi aşa, faptul îl avantajează pe Jean Bart.

Încerc să-mi explic, prin astfel de consideraţii conjuncturale, relativa uitare care s-a aşternut asupra romanului. Relativă, pentru că, totuşi, critica literară (mai veche sau mai recentă) l-a comentat aproape fără excepţie favorabil. Călinescu a prefaţat primele două ediţii, Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu l-au recenzat (în Adevărul şi în Vremea), capriciosul Negoiţescu a scris cu simpatie despre el în Istoria... sa. Mai aproape de noi, Ion Bogdan Lefter şi Paul Cernat i-au dedicat studii introductive foarte echilibrate. Şi totuşi, Europolis n-a urcat pe primul raft al prozei româneşti. Fiecare relectură pare să stea sub semnul unei aşteptări contrazise: romanul e realmente bun!

De vină pentru aceste păreri preconcepute ar putea fi excesul unei calităţi: inventivitatea epică. Se petrec atîtea (şi în atît de puţin timp) în micul port cosmopolit de la gurile Dunării, încît, de la un moment încolo, aglomeraţia aceasta se precipită spre melodramă. Ca nisipurile care, în finalul cărţii, ajung să sufoce navigaţia, întîmplările cu iz fatal sufocă independenţa acţiunii. Printr-un făcut, toate personajele care se aliniază la start sfîrşesc cum nu se poate mai prost, contrariant, prin raport cu premisele, şi previzibil, prin raport cu clişeele. Fratele căpitanului Stamati Marulis, aşteptat ca un Mesia economic, îi va dezamăgi crunt pe localnici şi va muri la capătul unor încercări disperate de a-şi asigura pîinea zilnică. Fiica acestuia, Evantia, la început o nimfetă inocentă şi exotică (inclusiv prin culoarea pielii, care o singularizează în proza românească), ajunge dansatoare într-un local de şantanuri, aflat la limita de sus a prostituţiei. De aici pînă la tuberculoză (aidoma Margueritei Gautier, în Dama cu camelii) nu mai e decît un pas. Femei de bună condiţie se sinucid din amor, seducătorii fără scrupule se mulţumesc să-şi trăiască singurătatea consolaţi doar de amintiri, cei lezaţi în nobleţea sentimentelor pleacă pentru totdeauna spre alte orizonturi, pentru a-şi ascunde rănile încă deschise. Această degradare „în bloc“ e, s-o recunoaştem, destul de stereotipă.

Dacă însă, pe filonul principal, Europolis e amendabil, destule secvenţe subsidiare se dovedesc excelente. Fără a poetiza (din acest punct de vedere, Bart se desparte categoric de Hogaş, cu care a fost asociat), prozatorul reuşeşte totuşi să dea un mare poem al Sulinei. E de-ajuns să punem în balanţă secvenţele care se petrec altundeva, ca să sesizăm diferenţele de ton. Nici Parisul, în care medicul Tomiţă descinde ritualic o dată la doi ani, nici Guyana Franceză, în care rătăceşte evadatul Nicola, nu întrunesc tandreţea regională pe care, încă din primele paragrafe ale romanului, o degajă aşezarea aceasta dunăreană. Forfota etnică, multiculturală, decelabilă şi în amalgamul lingvistic greco-româno-ruso-franco-anglo-italian (şi, cu puţin efort, lista ar putea continua) e imposibil de rezumat. Avem chiar, ca supliment, şi un misterios personaj poreclit în comunitate Ahile Harapul, deşi originile îi sînt eline. Avem şi o sumedenie de locante, unele mai stricte, altele destinate explicit perdiţiei. Cîteva din acestea se legitimează prin cîte un mit fondator, cum se întîmplă cu taverna Peter the Grics, rezultat al unei întîmplări tenebroase care îmbină pirateria cu crima şi adopţia cu contrabanda. Altele sînt scene ale unor orgii marinăreşti presărate cu calambururi de gust îndoielnic (dar tocmai de aceea plauzibile) şi urmate de scandaluri şi deambulări profanatoare. Pe acest fond, nici entuziasmele, nici suferinţele (care, aproape fără excepţie, se resimt mai întîi în genunchi), nici comoţiile (fie ele emoţionale sau cerebrale) nu mai apar ca exagerate. Sulina din Europolis e un loc al tuturor speranţelor şi al prea puţinelor posibilităţi.  Şi nu e întîmplător că romanul debutează cu o halucinaţie colectivă pricinuită de visul american.

Cosmin Ciotloş este critic literar.

Mai multe