Vîrste şi dimensiuni

Motto retoric: "Numai un chip fără riduri oglindeşte frumuseţea adevărată?" (text publicitar) În orizont bidimensional... ...adică din perspectiva performanţei văzute, vîrsta a devenit pentru omul civilizaţiei occidentale o teroare. Fitness, jogging, lifting, body-building, dietă ecologică, make-up ş.cl sînt ipostaze ale luptei cu trupul. Mai exact, cu timpul - considerat nu un dar, ci un duşman. Fără a ne întreba decît prea rar "cine mi-a dat timpul?", "cui îi datorez vremea vieţii mele?" sau "ce am de făcut cu ea?" noi, oamenii (post)moderni, am intrat într-o cursă sinucigaşă şi fără miză reală. Cum altminteri să califici o raportare la timp şi la trecerea lui, aproape exclusiv în termeni vizibili, vizuali, televizuali sau fotografici? "A întinerit cu zece ani", "...pare cu zece ani mai bătrîn", "...nu-şi arată vîrsta!", sau, dimpotrivă, "e trecut, ofilit, rablagit...", toate acestea şi altele similare au devenit obsesive abordări (fără drept de apel) ale semenilor - pe care ne mulţumim să-i privim ca pe nişte carcase sau, în cel mai bun caz, ca pe nişte producători de succese vandabile. Dacă vechile tradiţii de îngrijire corporală sau cultivare sportivă a trupului aveau (sau încă au, acolo unde persistă) practic întotdeauna şi o dimensiune verticală (implicînd transcendentul sau ierarhiile... nevăzute), azi fitness-ul, jogging-ul sau aerobics-ul limitează dezbaterea la diagonala Ecranului (TV sau monden) unde îşi etalează roadele. Obligaţia (acerb-subînţeleasă în orizont bididmensional) de a arăta mult mai tînăr decît vîrsta reală generează implicit spectacolul grotesc al refuzului de a îmbătrîni - în condiţiile în care pînă şi interiorul trupului ne interesează preponderent în partea sa vizibilă, anatomică, organică şi prea puţin în latura inefabilă. Mitologiei tradiţionale a tinereţii fără bătrîneţe (ancorată şi într-un orizont al înţelepciunii) îi corespunde, în lumea noastră măcinată de consum, idealul strictei sănătăţi fizice prelungite sine die, pentru care sînt puse la bătaie toate resursele şi care ignoră senin igiena sufletului, doar pentru că... nu se vede. Absenţa bolii trupeşti este obiectivul suprem al omului care, prin amînarea îmbătrînirii, respingerea suferinţei şi a morţii, se înstrăinează de propria umanitate. În lumea industrializată, profilaxia a devenit templul medicinei, iar războiul cu maladia, una din formele de exprimare a aşa-zisei supremaţii omeneşti. Cum însă societatea de consum nu e generalizată, o călătorie antropologică în străfundul Indiei, al Africii sau chiar în satele noastre din munţi ne-ar putea dovedi că limitarea la bidimensional (deşi ia ochii) nu e covîrşitoare. Nu peste tot bătrîneţea e un stigmat, iar vîrsta nu mai e o teroare atunci cînd se trăieşte... ...în orizont tridimensional, adică şi pe verticala realului nevizibil Cu cît vremea şi vîrsta se adaugă, pragul dintre ani devine mai puţin formal. Cumpărăturile sună a gol, automatismul urărilor oboseşte, atrăgîndu-mi atenţia că relaţia cu semenii e plină de fisuri. De la un timp, învăţ să citesc invers... semnele pe care pana lui Dumnezeu le lasă împrejurul şi peste egocentrismul meu... Mă interesează, bunăoară, dacă un rid e doar un rid. Dacă o zbîrcitură în plus e doar un pas inexorabil spre urîţire. Reflectînd astfel, îmi apare într-o bună zi această imagine invers proporţională: fiecare nou rid - echivalent cu umbra unei noi nuanţe în mozaicul interior... Să mai lupt, aşadar, cu metamorfozele epidermei, sau să accept în sfîrşit, odată pentru totdeauna, că zbîrcitura apare ca să imprime înlăuntrul meu... ceva inexistent pînă atunci?! Opţiunea mea e subînţeleasă: niciodată nu e tîrziu să te trezeşti la realitatea... nevăzută, dispreţuită. Şi îmi spun: sfîrşitul fiecărui an este, de fapt, sinonim cu sfîrşitul fiecărei luni, al fiecărei săptămîni, al fiecărei zile şi al fiecărei ore - punînd sever în balanţă: ce am adăugat (sau nu) fiinţei mele, respectiv: ce am luat (sau nu încă) egocentrismului meu. În cartea sa Europa şi întîlnirea religiilor, Anca Manolescu scrie: "Modelul lumii noastre e un model plan şi, în consecinţă, un model superficial, redus la suprafaţa imediată a realităţii sau la stratul subţire din realitate pe care îl pot percepe capacităţile de ordin individual ale fiinţei noastre. Cunoaştem, stăpînim şi utilizăm, din ce în ce mai complex, o porţiune foarte limitată a universului şi a umanităţii noastre. Tot restul, imens, din registrul realului, rămîne doar ceţos-bănuit sau pur şi simplu ignorat: fie cu suficienţă, fie din neajutorare... Religiile însele pătimesc, împreună cu noi, din pricina platitudinii în care ne-am înghesuit..." Privesc atent în jur şi în mine: văd riduri, văd obiecte, văd gesturi, aud vorbe, accept invazia orgoliului, aştept răsplată pentru orice. "Merit totul" - îmi spune, reducţionist, un zvon obsesiv. Dar a treia dimensiune, cea verticală, unde zace?... Căutînd răbdător, o aflu, de pildă, în acurateţea perfectă a unei gînditoare precum Simone Weil: "Smerenia constă în a şti că ceea ce se numeşte EU nu oferă nici o sursă de energie care să permită înălţarea. Tot ce e preţios în mine, fără excepţie, vine de altundeva decît din mine, nu ca dar, ci ca împrumut ce trebuie fără încetare înnoit. (...) Orice formă de recompensă constituie o degradare de energie..." Revin apoi (pentru a cîta oară?!) la Cuvîntul Athonitului Siluan şi reîntîlnesc aceeaşi taină: "Smerenia este lumina întru care noi putem vedea Lumina. Tot omul care se va smeri pe sine va fi înălţat de către Dumnezeu. (...) O, smerenie, cît de dulci sînt roadele tale, căci ele nu aparţin pămîntului..." Privesc atent în jur şi în mine: oricît de apăsate ar fi contururile vieţuirii exterioare, sînt şi rămîn... 90 la sută - mister. Aşadar, cred că orice rid are, undeva, un ecou şi că nici cel mai flamboaiant revelion nu poate înlocui, la pragul dintre ani, sărbătoarea ascendentă a bilanţului interior, la care se referă Sf. Grigorie de Nyssa atunci cînd spune: "Nu sînteţi ceea ce nu aţi devenit" - închipuind a treia dimensiune sub forma unui traseu care merge neapărat: "dintr-un început, într-alt început, prin începuturi care nu au niciodată capăt"... Aşa cum, pe de altă parte, nimic nu poate înlocui bijuteriile duhovniceşti ale Pustiei, atît de limpezi încît să poată fi rememorate chiar şi în plină şedinţă de fitness. Cristale ca acesta: dacă nu mergi în lăuntru, mergi în afară.