Vîrsta de mijloc e un şantier
Un amic îmi arată plin de mîndrie, pe telefonul mobil, poze cu viitoarea lui casă. „Uite, ăsta era terenul inițial, sînt o mie de metri, dar nu se vede decît partea din față. Aici o să vină gardul, îl facem la sfîrșit… Uite cum arată fundația! Uite-mă și pe mine cu muncitorii… Aici în față o să vină livingul și un dormitor pentru musafiri. Și o baie, nevastă-mea vrea cel puțin trei băi, pe fiecare etaj cîte una, nu-i mai ajung băile…“ Deocamdată e o casă ipotetică, un „proiect“ care durează deja de trei ani. În tot acest timp, amicul meu, soția lui și cei doi copii se înghesuie într-o garsonieră cu chirie ieftină din cartierul Titan. Deși amîndoi cîștigă bine, economisesc la sînge. Nu mai merg în vacanțe, nu mai ies în oraș, nu mai fac nimic, doar visează la casă. E un sacrificiu asumat, dar și cînd o să fie gata! „Nu vreau să-mi cresc copiii între betoane. Or să aibă spațiu, curte, loc de joacă. O să putem și noi, în sfîrșit, să respirăm!“ Aș vrea să-i atrag atenția, în glumă, că atunci cînd casa lor o să fie cu adevărat gata, copiii deja vor fi crescut și nu vor mai avea nevoie de un loc de joacă. Or să aibă nevoie de mașini ca să ajungă, din mijlocul cîmpului, în oraș, la facultate. Însă nu zic nimic, nu vreau să-i stric bucuria. În fond, după 30 de ani, trebuie să ne agățăm de ceva, de un proiect grandios, pentru ca viitorul să ni se pară suportabil.
O altă prietenă s-a mutat deja la Mogoșoaia, am fost în vizită și am făcut o mică excursie care a durat o jumătate de zi, cu tot cu vinul pe care l am băut acolo. Ea și soțul ei s-au mișcat ceva mai repede, au avut o moștenire de la o mătușă, un apartament de două camere în Drumul Taberei, pe care l-au vîndut. Așadar, au reușit să termine casa în doar doi ani. În momentul în care îți faci o casă de la zero, vrei să fie perfectă – înțeleg de la prietena mea. Pe undeva, îi dau dreptate, însă mă îngrozește ideea unui cămin „pe viață“, chiar dacă e așa cum ți l-ai dorit. Pentru mine, casele sînt ca șosetele, le poți schimba oricînd s-au împuțit. Și e imposibil să nu se „împută“ ceva pînă la urmă. Dacă nu e casa în sine, e altceva. Se mai construiește încă una pe terenul de alături, care îți stă ca un ghimpe în coaste, pentru că are mai multe etaje decît a ta și-ți ia tot soarele de dimineață. Sau capeți niște vecini antipatici. Sau pur și simplu te plictisești. Prietena mea e mulțumită de cum a ieșit casa, îi plac finisajele, terasa, gazonul și mașina de tuns iarba, foișorul din curte și grătarul. E ca-n filmele americane. Dar încălzirea o costă iarna peste 1000 de lei pe lună, bani neplanificați, într-un fel, pentru că izolația e impecabilă. Dar, deh, casa e mare. Prea mare, zice ea. „Inițial am gîndit-o mai mică, dar parcă s a mărit așa, de la sine, am avut materiale, am zis să o mai extindem“. Și mai e ceva ce nu-i place – drumurile interminabile pînă în oraș și înapoi. Du copiii, unul la școală, altul la grădiniță, ia copiii de la școală și grădiniță, du-i la bazin și la pian, mergi la Metro și fă cumpărături, vino de la Metro. Și tot așa. Viața lor a devenit un du-te-vino, au realizat că-și petrec mai mult timp în mașină, blocați în trafic, decît în casa lor de vis. Oare merită? În după-amiaza aceea de început de toamnă, cînd stau pe terasă și sorb din vinul chilian, aud păsări și nici un huruit de tramvai, văd în fața mea doar iarbă și copaci, iar perspectiva nu mi-e blocată de nici un bloc, aș zice că da. Însă prietena mea îmi spune că se gîndesc să vîndă și să se mute înapoi în oraș, însă prețurile la case aici, „la țară“, au început să scadă. Oamenii își iau mai degrabă terenuri, pentru a-și construi case de la zero, exact așa cum și le doresc.
Locuiesc într-un apartament de 38 de metri pătrați, în centru. E puțin mai mare decît o garsonieră, însă spațiul mic nu mă deranjează. Nu mă omor cu ieșitul în oraș, însă faptul că aș putea, la o adică, să fac un sfert de oră pe jos pînă la Universitate, la douășpe noaptea, îmi dă o senzație de confort. N-aș putea să ridic o casă de la zero, sînt unii oameni care pur și simplu nu-s făcuți pentru așa ceva. Un alt șantier decît cel interior – unde, la vîrsta de mijloc, se ridică schele și se bat cuie mai mult decît oricînd – m-ar da peste cap.
(articol apărut în Dilema veche nr. 623, 28 ianuarie 2016)