Violently happy
Am crescut în anii ’90, aşa că atunci cînd m-am gîndit la muzica pe care o ascult cînd sînt fericit, m-a cuprins îngrijorarea. Una gata formulată de Nick Hornby în High Fidelity, chiar la mijlocul deceniului în care-au început să mi se stabilizeze gusturile: „Ce-a fost mai întîi – muzica sau nefericirea? Ascultam muzică pentru că eram nefericit? Sau eram nefericit pentru că ascultam muzică?“
Trei dintre trupele vieţii mele m-au cadorisit, de pildă, cu drăgălăşenii precum „Everybody Hurts“ (REM), „Paranoid Android“ (Radiohead) sau „Rape Me“ (Nirvana). Cîntece despre durere, alienare şi viol. Dar, de vreme ce e vorba despre trupe de rock, să-l priveşti pe diavol în ochi e cumva în fişa postului.
Ce te faci, însă, cînd oameni care amestecă genuri mai relaxate – electronicale, rap şi reggae – îţi înşurubează-n minte un improbabil hit care dă pe-afară de melancolie („Unfinished Sympathy“, Massive Attack)? Sau cînd toată muzica lor e bîntuită de fantome („Dummy“, Portishead)? Ce spune despre un adolescent faptul că-l subjugă fantasme întunecate precum „She makes me wanna die“ (Tricky)?
Şi încă: o fi fost Beck (continuă să fie, apropo) un om-carnaval în anii ’90, însă unul dintre cele mai mari succese ale lui poartă titlul „Devil’s haircut“. Nici cu Björk nu mi-e ruşine: avea cele mai şucheate haine, coafuri şi videoclipuri, dar Horia, colegul meu de bancă, se-ntreba cu destulă îndreptățire ce o-nsemna să fii „Violently happy“. Pînă şi una dintre vedetele pop pursînge din întreaga lume, Kylie Minogue, cînta în vremea aceea „Where the wild roses grow“, o „baladă asasină“ scrisă de Nick Cave, pe parcursul căreia Kylie asumă rolul victimei omorîte de iubitul (?!) său. E imposibil să n-o aduci în discuţie pe PJ Harvey – povestioara ei de trei minute şi jumătate, despre o mamă care şi-a înecat fiica, a lăsat urme adînci. Ani şi ani după aceea, în studioul celui mai serios radio pentru care-am lucrat, producătorul s-a jucat niţel: mi-a şoptit în căşti, în locul obişnuitelor avertismente despre durata insert-urilor, versurile care încheie „Down by the water“ („Little fish, big fish, swimming in the water…“). Şi eu, şi prezentatorul de ştiri am răspuns fără să clipim: „Come back, here, man, gimme my daughter“.
Oarecum surprinzător, aş zice, n-am chinuit niciodată animale nevinovate, nu mi-a încolţit vreun gînd suicidar şi nici n-a ieşit din mine un adult morocănos şi nesuferit (deşi am momente cînd sînt foarte al dracului). Dar nenumăratele îndrăzneli ale culturii pop din anii ’90 mi-au făcut bine cu duiumul: MTV-ul difuza în locul reality show-urilor de-acum emisiuni precum Rock The Vote (Zgîlţîie alegerile!), iar la televiziunea publică de la noi lumea stătea lipită de un serial regizat de David Lynch. Alde Radiohead m-au dus înspre Penderecki, grație doamnei Gudmundsdóttir (Björk) i-am descoperit pe Mahler şi pe Messiaen, Nirvana mi l-a pus pe tavă pe inclasificabilul David Bowie. Iar cînd l am cunoscut pe Tricky, omul m-a apucat pe după gît şi s-a uitat înainte, aşteptînd ca cineva să ne facă o poză. M-am aplecat, i am spus scurt: „I don’t want to take a photo, I just wanted to say I grew up to your music and to thank you“. S-a întors, mi-a pupat mîna şi m-a strîns în braţe de mi-au trosnit oasele. Dragă Horia, asta înseamnă să fii violently happy.
Filip Standavid este jurnalist la Europa FM.