Violenţa 2014 - consideraţii de cabinet

Nu ies din cabinet!

Cel mai simplu lucru pentru mine, ca reprezentant al speciei homo cabinetus, este ca pur şi simplu să frunzăresc printre clienţii mei şi să vă prezint unul în prim-plan. Un puşti de 17 ani, adus de o mamă disperată şi pe buza neputinţei, pentru „probleme la şcoală şi poate ia şi droguri, domnu’ doctor“. O şapcă de rapper îi stă transvers pe craniu, o figură greoaie şi masivă îmi umple cabinetul, inspirînd un soi de apăsare care conferă masă, şi aerului dintre noi. Zîmbeşte politicos şi aproape bonom, fără să-mi dau seama dacă inspiră bunătate sau, pur şi simplu, dacă şi-a tras o mască de protecţie generică, pentru că vorbeşte cu un adult.

Încep să-l trag de limbă. Să creez raport, cum se spune în jargonul nostru. Iar în momentul în care se simte în largul lui, aproape că îşi ia avînt, aşa greoi cum e, iar eu încep să mă îngrijorez de inerţia pe care ar putea-o angrena, începînd să-mi deşarte sacul cu poveşti. Se mîndreşte cu faptul că ştie arte marţiale. Bun, n-am nici o treabă cu asta. Începe să detalieze felul în care el ştie să se bată pentru a supravieţui. Bun, hai să zicem, trăim într-o lume rea – îmi vine să-i zic, dar mă abţin să proferez platitudini. Aflu că nu este chiar la cel mai rău famat liceu din vecinătate şi că nu trăieşte printr-un colţ de cartier periculos al Bucureştiului.

Şi apoi, sînt copleşit de detalii. Are limbariţă şi mi-e teamă să opresc cumva această hemoragie, jumătate oripilat şi jumătate curios. Îmi povesteşte cu siguranţa inconştienţei că el ştie cum să bată pe cineva în aşa fel încît să nu îl omoare. Pînă la limită. Se îmbată cu descrierile propriilor fapte, cu amănunte despre unde să dai pumnul acela eficient, care îţi opreşte respiraţia, care dinţi sînt OK pentru a fi sparţi fără urmări, cînd să te opreşti la datu’ de picioare în burtă, cum doare plexul şi de ce e bine să dai pumni în gît... şi multe altele, fără număr, fapte de vitejie ale lui şi ale tovarăşilor, printre care el este un star strălucitor, precum Thor, care îşi agită ciocanul în ceruri (ultima imagine îmi aparţine, ca şi cum referinţa mitologică mi-ar mai îndulci puţin gura strepezită).

Îmi explică faptul că el nu are nici o problemă. Că el se pregăteşte pentru viaţă, că maică-sa şi bunică-sa nu au cum să-l apere de răutate, că totul stă în puterea pumnului, şi în control, şi în exercitarea puterii. Că el asta vede, asta învaţă, asta face. În acel moment, încerc să fac o excursie cu un sfert de veac în urmă, cînd eu aveam vîrsta lui. Cînd maximum de violenţă la care m-am expus au fost două-trei scatoalce de la golanii cartierului. Cînd acceptam, în teorie, că e bine să ştii să te baţi, dar cînd doar cîţiva dintre cei din jur o făcuseră cu adevărat. Şi mi se strepezeşte inima. Pentru că ceva este schimbat, nu cu puştiul din faţa mea, ci cu un întreg context, care te invită la violenţă, la pumnul distrugător şi la justificarea actelor, cu o nonşalanţă alunecoasă.

Fac exerciţii de lectură!

În acest moment al călătoriei noastre, îmi pun întrebări legitime. Chiar dacă retorice. Este adolescentul din faţa mea un accident, sau expresia unei reguli? Am ceva de învăţat despre evul în care trăiesc, din întîlnirea aceasta, în care reguli ale interacţiunii mă împiedică să îmi exprim o poziţie tranşantă? În realitate, îl chestionez, apoi, despre norme, despre conştientizarea consecinţelor actelor lui. El pare că le cunoaşte, dar se poate dispensa de ele cînd circumstanţele i-o cer. Şi, dezarmat, încerc să mă înarmez. Ca orice pui de cărturar, citind ce se întîmplă şi filtrînd apoi realitatea prin lentila cărţii.

Şi bat la porţile cunoaşterii, deschizînd-o cu cheia OMS (atotcunoscător oracol, Organizaţia aceasta Mondială a Sănătăţii). Şi aflu. Că violenţa, în definiţia OMS, presupune „utilizarea intenţională a forţei fizice sau a unei forme de putere, prin ameninţare sau prin punere în act, împotriva propriei persoane, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui grup sau comunităţi, care are ca rezultat real sau posibil rănirea, moartea, vătămarea psihologică, o dezvoltare deficitară sau deprivarea.“ Sec, nu ce te îndeamnă să o pui în joc, ci care sînt comportamentele şi faţetele ei.

Ceea ce îmi atrage însă atenţia este o tipologizare care poate, indirect, să aducă cîteva răspunsuri la retoricele mele întrebări – în perspectiva aceasta de sănătate publică propusă de prietenii de la OMS, violenţa poate fi publică sau privată, reactivă (ca răspuns la un eveniment prealabil sau la o provocare) sau proactivă (instrumentală pentru agentul violenţei sau în anticiparea unor deznodăminte favorabile). Dintre formele de violenţă, distingem trei categorii largi – violenţa autoprovocată (acte suicidare, automutilare, autovătămare); violenţa interpersonală (intrafamiliară, domestică şi intracomunitară) şi violenţa colectivă (violenţă socială, politică şi economică).

Se admite că populaţia tinerilor depozitează cel mai mare procent de victime şi agresori dintre toate grupele de vîrstă. Statisticile atenţionează că mai mult de un milion de oameni îşi pierd viaţa anual ca rezultat direct al acţiunilor violente (autoprovocate, interpersonale sau colective), iar violenţa este o cauză majoră provocatoare de moarte, în grupa de vîrstă 15-44.

Înapoi la protecţia divanului

Dacă aveţi impresia că potenţialul de violenţă al spaţiului românesc este crescut, probabil nu vă înşelaţi. Nu se pot înşela nici Vlad Mixich, nici Andrei Pleşu, nici Vintilă Mihăilescu – ca să-i citez pe cei care au adus recent în discuţie această stare de fapt, sau cel puţin îmi sînt în memoria imediată. Din cabinet, eu îl văd pe tînărul meu mare şi furibund, dispus să împartă pumni pentru că el este terroir-ul unde s-au concentrat influenţele externe şi de unde recoltăm distilate de agresivitate. Pentru domnişorul din faţa mea, violenţa nu este o moştenire ereditară decît într-o mică măsură. Potenţialul nostru agresiv este educabil şi influenţabil. Periculosul meu interlocutor e mai degrabă un produs complex al procesului de polivictimizare, pe care experţii în comportamente agresive îl citează ca precursor, cînd calitatea ta de martor la infracţiuni, violenţă familială şi stradală, hărţuire de tip bullying îţi modelează instinctele agresive şi te aduc în punctul în care alfabetul tău de supravieţuire este constituit din pumni şi injurii. Şi, de la protecţia crenelurilor cabinetului meu, îmi vine să urlu (înainte de a-l trimite acasă cu recomandări paleative) că responsabilitatea acestui destin o poartă o societate incontinentă în ceea ce priveşte violenţa. Le avem pe toate – am devenit tensionaţi, certăreţi şi iritabili, pentru că viaţa nu ne-a fost prietenoasă iar formele supraadăugate de violenţă colectivă (vezi învăţămintele bravei OMS) sînt constanta noastră de zi cu zi. Avem violenţă socială – grupuri minoritare respinse, incriminate, marginalizate? Avem. Există violenţă politică – puterea care îl batjocoreşte pe cetăţean, care îţi scuipă în gură OUG-uri sau proiecte legislative ticăloase? Există. Avem violenţă economică, disparităţi, furturi şi corupţie care te urzică, chiar dacă buzunarul tău nu este golit direct? Avem şi de-astea.

Deci, oracolul OMS îmi explică faptul că un tînăr din cabinetul meu nu este accidental violent – dacă ar fi numai el, l-aş numi o excepţie. Dar premisele pentru ca o generaţie să se configureze aşa sînt numeroase, iar statisticile nu mint. În rapoartele internaţionale eram consideraţi, acum un deceniu, o ţară cu risc moderat de violenţă în rîndul tinerilor. Între timp, însă, statutul nostru de moderaţie pare să decadă, iar acestă ţară pregăteşte o generaţie care nu-şi ia numai cu greutate bacul, dar o şi coace de-o bumbăceală. Că altcumva nu ştie să-şi exprime speranţa şi disperarea, care par totuna, din perspectiva lor.

Violenţa tinerilor este o problemă de sănătate publică, în prezent. Păcat că Oprescu nu e medic cu specialitatea în sănătate publică, precum primarul din Cali, Columbia – Roberto Guerrero, care a comparat violenţa cu tuberculoza şi şi-a propus s-o îndepărteze aşa cum îndepărtezi o boală. Dacă n-o abordezi ştiinţific, violenţa sporeşte. Eu îl trimit pe tînărul meu înfoiat acasă şi sper să revină. Îl ajut, cît pot, să nu se julească prea tare, tăvălit prin acest amestec toxic numit realitatea românească. Nu pot însă să rezolv problemele sociale care menţin focul agresivităţii. Şi nici nu vreau să schimb ţara. Aşa că sper ca un Oprescu, odată, să ia în considerare, serios, instrumentele de sănătate publică. Pentru că avem de-a face cu o boală, şi ea se răspîndeşte repede.

Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut.

Foto: adevarul.ro

Dosar sprijinit de AVON