Vînzătorii de iluzii

25 octombrie 2016   Tema săptămînii

În sensul său clasic, populismul era doctrina care proclamă dreptul cetăţenilor de a-şi apăra drepturile şi puterea, în lupta împotriva unei elite privilegiate (conform dicţionarului Princeton University). El exprima revolta faţă de faptul că cetăţenii sînt conduşi împotriva intereselor lor de către un mic grup de elite; aceste elite (reprezentate fie de aristocraţie, fie de cler, fie de oculte, fie de oligarhii economice, fie de tehnocraţi) ar încălca dreptul legitim al cetăţenilor de a participa la conducerea treburilor publice. În diversele variante moderne, populismele se remarcă prin pretenţia aberantă de a reprezenta interesele întregului popor.

În termeni de marketing politic, partidele populiste sînt partide catch-all – adică ar vrea să obţină voturi din toate categoriile de electorat. De aceea, înaintea campaniilor electorale, comandă sondaje de opinie pentru a afla ce vor alegătorii. Întreabă oamenii care-s lucrurile care-i preocupă mai mult. Află că pensiile, sănătatea, locurile de muncă, drumurile, alea, alea. Atunci îşi fac „programe de guvernare“ în care zic: Vom mări pensiile. Vom construi spitale şi vom ieftini medicamentele. Vom crea locuri de muncă. Vom construi autostrăzi şi vom asfalta drumurile comunale. Vom… Vom…

Problema e că, deşi au comandat sondajele la diverse case de sondaje, au obţinut cam aceleaşi răspunsuri. Că, deh, ştiţi cum e cu reprezentativitatea eşantioanelor şi cu eroarea statistică. Şi atunci, singurele diferenţe dintre programe sînt că unii măresc pensiile cu 20%, alţii cu 25%. Unii construiesc 30 de spitale, alţii – 40. Unii fac 1000 km de autostrăzi, alţii numai 800. De asta sînt aşa de plicticoase programele. Din acest proces de construcţie nu au cum să rezulte idei noi, diferenţiatoare. Şi de asta nici nu se prea discută despre ele. Dacă te uiţi la emisiunile din campanie, principalele argumente sînt din seria „Voi vorbiţi, care i-aţi exterminat pe indieni?“

Dacă nu mă înşeală memoria, ultima dată cînd am avut în campania electorală o temă reală, adică de impact şi generatoare de controverse, a fost în 2004. Atunci, Alianţa DA a propus cota fixă de impozitare, în timp ce Uniunea Naţională PSD + PUR susţinea ajustarea cotelor progresive. Ideea cotei fixe de impozitare nu avea cum să apară direct din răspunsurile la întrebări, mai ales că era oarecum contraintuitivă (cei cu venituri mari aveau să cedeze bugetului de stat acelaşi procentaj ca şi cei cu venituri mici). Evident, nici una dintre variante nu putea mulţumi pe toată lumea. „Şmecheria“ celor de la DA era că, pentru cei săraci, care nu aveau de cîştigat de pe urma cotei fixe, tema fiscalităţii era relativ abstractă, şi de aceea nu i-au prea dat importanţă în decizia de vot. În schimb, cei cu venituri medii şi mari înţelegeau bine că vor fi avantajaţi de pe urma schimbării sistemului şi de aceea s-au mobilizat pentru susţinerea formaţiunii care o promova.

Dominate de paradigma populistă, partidele noastre actuale nu vor să piardă nici un segment de electorat; se feresc ca de ciumă de abordarea temelor care ar putea naşte controverse: Să se redistribuie către cei săraci o parte mai mare din veniturile bogaţilor? Să se acorde o importanţă crescută pilonului II al pensiilor, reducînd partea alocată pensiilor aflate acum în plată? Să se separe sau nu Biserica de stat? Să se renunţe la pensiile speciale, de care se bucură (în detrimentul pensionarilor săraci) categorii semnificative de electorat?

De fapt, politicile populiste se bazează pe iluzia că poţi mulţumi pe cineva fără a nemulţumi pe nimeni. Două exemple recente ilustrează acest lucru.

1) Primăria Capitalei îi face fericiţi pe bucureşteni, subvenţionînd, de ani de zile, pentru cei branşaţi la sistemul de termoficare, cam jumătate din costul gigacaloriei. Aparent toată lumea e fericită, numai că subvenţia ar trebui să vină din taxele locale plătite de aceiaşi bucureşteni (chiar şi de cei care nu beneficiază de reţeaua de termoficare). Pentru a nu mări taxele, Primăria nu a plătit de ani de zile subvenţia datorată RADET-ului, care a şi intrat în insolvenţă. Soluţia propusă de către doamna primar este ca statul să şteargă datoriile „istorice“. Cu alte cuvinte, subvenţia de care se bucură o parte a bucureştenilor (oraşul cu cele mai mari venituri din ţară) să fie plătită de către întreaga ţară, adică de către judeţele mult mai sărace.

2) Parlamentul a decis ca cei aproximativ 50.000 de titulari ai unor credite în franci elveţieni, contractate în urmă cu 10-15 ani la dobînzi de două-trei ori mai mici decît cele pentru creditele în lei, să-şi plătească datoria rămasă la cursul francului de la data acordării creditului. În felul acesta, cei în cauză, mulţi în situaţii disperate, sînt ajutaţi să depăşească situaţia dificilă în care au ajuns în urma aprecierii abrupte a francului. Aparent, ar avea de pierdut băncile, oricum vinovate de tot felul de abuzuri faţă de clienţi. Numai că băncile vor căuta să-şi acopere paguba – adică vor scumpi diverse comisioane suportate de către toţi clienţii, ceea ce va face ca, pînă la urmă, ajutorul acordat să fie suportat de către toţi clienţii băncilor.

Aşadar, populismul vinde iluzia că poţi guverna mulţumind pe toţi, în egală măsură, că poţi favoriza pe cineva fără a defavoriza pe nimeni. De cele mai multe ori, costurile ascunse sînt mai mari decît beneficiile. Doar că ele vor fi plătite mult după ce politicienii populişti îşi vor fi îndeplinit obiectivele electorale. 

Mircea Kivu este sociolog.

Mai multe