„Vinul nu are doar suflet, ci şi corp“ – interviu cu Valeriu STOICA, proprietarul AVINCIS

În Codul Civil scrie că beția este o tulburare a minții (art. 1367). Cum de se zice că adevărul stă în vin?

Îmi reprim tentația de a face o incursiune, fie ea și scurtă, în teoria răspunderii juridice, cu referire la vinovăție și la cauzele de neimputabilitate. Este suficient să reamintesc distincția dintre beția voluntară și beția involuntară, numai ultima fiind o cauză de înlăturare a vinovăției și, pe cale de consecință, a răspunderii, în timp ce prima este o circumstanță agravantă. Proverbul latin In vino veritas nu are însă o semnificație juridică.

Într-un prim înțeles, care este cel comun de mii de ani, această expresie trimite mai degrabă la limpezirea minții, iar nu la tulburarea ei. Căci ce altceva decît limpezire este înlăturarea cenzurii mentale care împiedică adevărul să iasă la lumină? Vinul băut împreună dezleagă limbile, stimulează buna dispoziție și aprinde lumina sincerității, cu toate riscurile adiacente. Dacă spunem adevărul toată ziua, s-ar putea să nu mai apucăm seara.

Există însă alte două înțelesuri mai profunde, cel mai adesea ignorate.

Mai întîi, vinul nu este doar o cale către sinceritate, ci și una a cunoașterii, e drept, mai mult iraționale. Vinul este o sursă de inspirație, religioasă sau/și artistică. Dimensiunea sacră a vinului este prezentă atît la vechii greci și la vechii romani prin Dionysos sau Bacchus și prin serbările inițiatice legate de aceștia, cît și în toate religiile Cărții (e adevărat că musulmanii au parte de vin numai după moarte). În Noul Testament, vița-de-vie și vinul sînt mereu prezente, de la Nunta de la Cana și pînă la Cina cea de Taină, așa cum este descrisă în Evangheliile sinoptice, și pînă la Cuvîntarea de despărțire redată de Sfîntul Ioan Teologul. Prezent în simbolistica tainelor creștine, vinul conduce către un adevăr care nu este accesibil pe cale rațională, cu instrumente logice.

Apoi, vinul este un obiect estetic, adică are un adevăr propriu. Acesta este sensul literal al sintagmei În vin este adevărul. Arta degustării și limbajul ei, uneori excesiv de sofisticat, critica de vin, fizica, chimia și microbiologia, ampelografia și toate disciplinele viticulturii și ale oenologiei încearcă să descopere și să descrie acest adevăr. Dincolo de toate aceste perspective, rămîne adevărul simplu că producerea și degustarea vinului sînt acte de cultură care măresc bucuria vieții.

Pentru a scoate din umbră aceste ultime două înțelesuri, Societatea Avincis Vinuri sprijină colecția de carte care se numește chiar In vino veritas, inițiată de editura Baroque Books & Arts și care promovează cultura vinului în România.

În toiul disputei electorale, Cațavencu îl șarjează pe Farfuridi: „De ce te revolți contra adevărului? În contra dreptului? Oneste bibere, stimabile…” și noi rîdem. Chiar e de rîs?

Nu e numai de rîs. Replica poate fi citită în registrul comicului de limbaj, dacă ne gîndim că personajul lui Caragiale denaturează textul lui Ulpian, păstrat în Digeste. Dar cum toate cele omenești stau sub semnul ambiguității, se poate descoperi și o nuanță mai serioasă în cuvintele oneste bibere. De ce nu, de vreme ce adagiul primum vivere deinde philosophari – atribuit lui Thomas Hobbes, dar identificat în alte forme la Cervantes sau chiar la Aristotel – a fost adaptat în varianta și serioasă, și plină de umor primum bibere deinde philosophari. La fel de serios și de glumeț, antropologii au propus înlocuirea expresiei homo sapiens, considerată multă vreme definitorie pentru ființa umană, cu aceea de homo imbibensis, de natură să explice mai bine creativitatea, sursa reală a culturii și a civilizației. Propunerea se bazează pe descoperirea unei modificări care s-a produs în ADN-ul ultimului strămoș comun al maimuțelor moderne și al omului și care a permis producerea unei enzime noi, cu însușirea miraculoasă de a dezintegra rapid molecula de etanol. Ceea ce numim astăzi metabolizarea alcoolului în corpul omenesc nu ar fi posibil fără această enzimă. Pînă la urmă, oneste bibere s-ar putea citi ca un îndemn la moderație.

Spuneați la o lansare de vinuri că au murit oameni pentru a legaliza definiția banală că vinul este produs din fermentarea strugurelui. Chiar așa?

Chiar așa. Povestea este lungă cît un serial de succes „în mai multe sezoane” și poate fi găsită în cartea lui Daniel Combes, Epopeea vinului, tradusă și publicată la Institutul European în 1996. Ea începe în 1805 cu victoria navală a lui Nelson (plătită cu prețul vieții) la Trafalgar, în urma căreia Anglia a reușit să impună blocada asupra traficurilor comerciale către Franța, inclusiv asupra traficului zahărului din trestie importat din Antile. După ce a cochetat cu ideea de a construi fabrici de zahăr din struguri în sudul Franței, Napoleon și-a schimbat gîndul după victoria de la Jena, din 1806, asupra armatei prusace; în drum spre Berlin, unde i se pregătea serbarea triumfală, el a vizitat la Steinach pe Oder o fabrică în care se producea zahăr din sfeclă, după metoda lui Achard, fizician și industriaș german. Fascinat de simplitatea și eficiența acestui procedeu, împăratul a ordonat cultivarea sfeclei de zahăr pe mari suprafețe în nordul Franței și construirea fabricilor de zahăr cu tehnologie prusacă. Rezultatul a fost benefic pentru rezolvarea crizei de zahăr, dar dezastruos pentru podgorenii francezi. Costul redus al zahărului fabricat din sfeclă a permis falsificarea pe scara largă a vinului, prin așa-numita chaptalizare, termen care îl evocă, oarecum nedrept, pe Chaptal, ministru al lui Napoleon între 1800 și 1804, întrucît el nu a avut în vedere „îmbogățirea” vinului cu zahăr din sfeclă, ci cu miere și zahăr din trestie. A urmat un secol de contrafacere a vinului și de ruinare a podgorenilor francezi: costul vinului făcut doar din struguri era mult mai mare decît costul vinului produs prin metoda chaptalizării. A fost nevoie de o lungă bătălie juridică, pînă s-au votat în Franța legile din 1 august 1905 și 29 iunie 1907, urmate de adoptarea reglementării administrative din 3 septembrie 1907 prin care s-a cristalizat definiția juridică a vinului: „Produsul fermentării exclusive a strugurilor proaspeți sau a sucului de struguri proaspeți”. Cuvîntul ”exclusiv” este elocvent pentru sensul acestei norme juridice. Între 1 august 1905 și 29 iunie 1907 a apărut și s-a dezvoltat o amplă mișcare de protest a podgorenilor din sudul Franței, nemulțumiți că prima lege nu era aplicată de administrație și nu erau distruse vinurile falsificate; această mișcare a culminat cu revoltele din vara anului 1907 de la Montpellier, Carcassonne și Narbonne, în timpul cărora au fost înfruntări între cavalerie și răsculați, soldate cu morți și răniți (iată că anul 1907 a fost unul al răscoalelor nu doar în România; s-a vehiculat chiar zvonul că premierul Clémanceau ar fi sugerat o adevărată decimare a răsculaților; din fericire, această idee nu a avut consecințe practice); a urmat o altă răzvrătire, de această dată a unuia dintre regimentele cărora li se ordonase să reprime revoltele; în urma fraternizării militarilor cu răsculații (armata e cu noi), „Tigrul” a fost obligat să înceteze represiunea și să creeze aparatul administrativ necesar pentru a pune în aplicare definiția legală a vinului, distrugînd produsele contrafăcute.

Și dacă tot am ajuns la istorie politică, puțină lume știe că America a salvat Europa nu doar în două războaie mondiale, ci și din punct de vedere viticol. Cum s-a întîmplat?

Într-una din poeziile din seducătorul său Calendar al viei, Ion Pillat se întreabă: „Dar despre sulfatare nu pomenești nimic / Nici despre boala viței ce filoxeră-i zic?” În două versuri, poetul evocă două boli ucigătoare ale viței-de-vie. Prima este făinarea sau oidium, cauzată de o specie de ciuperci cu care podgorenii se luptă și în prezent, mai ales în anii în care zilele ploioase sînt urmate de o încălzire bruscă, dar această boală poate fi combătută eficient prin tratamente cu compuși de sulf. A doua, mult mai gravă, este cauzată de o insectă, cu numele neoficial de filoxeră. Această insectă a distrus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea aproape toate podgoriile din Europa, inclusiv din România. Și ciupercile, și insectele distrugătoare au fost aduse mai întîi în Franța (sau în Anglia) din Statele Unite, după războaiele napoleoniene, ca urmare a schimbului de coarde de viță-de-vie dintre cercetătorii și podgorenii din cele două țări, după care s-au răspîndit în toată Europa. Este celebră experiența lui Thomas Jefferson, care a încercat în repetate rînduri, cu tot atîtea eșecuri, să planteze soiuri europene de viță-de-vie pe domeniul său de la Monticello, fără să știe nici de existența filoxerei, nici de faptul că rădăcinile acestor soiuri erau foarte gustoase pentru compatrioata sa, spre deosebire de rădăcinile soiurilor americane de viță-de-vie care își creaseră un sistem de apărare împotriva acestei insecte. Este motivul pentru care în Statele Unite filoxera era dăunătoare numai pentru frunza, iar nu și pentru butucul viței-de-vie, dar ajunsă în Europa insecta a coborît la rădăcini, pe care le-a savurat și a distrus chiar butucul plantei. Soluția inițială a fost aceea de a planta soiuri americane de viță-de-vie sau hibrizi dintre soiurile europene și cele americane, însă vinul produs din strugurii acestor soiuri era departe de calitatea vinului european tradițional. După ce capitulase în fața Prusiei, Franța era aproape de capitulare în fața filoxerei. Iubitorii de vin trebuie să le fie recunoscători lui Jules-Émile Phanchon, un profesor de botanică din Montpellier, și lui Charles Valentine Riley, un entomolog anglo-american: ei au descoperit că salvarea este un procedeu simplu, cunoscut încă din antichitate, respectiv altoirea; coardele de viță-de-vie europeană au fost altoite pe butași de viță-de-vie americană, rezistenți la filoxeră. Deși această soluție era deja aplicabilă pe scară largă în Franța în momentul în care filoxera a avansat în marșul ei distrugător și a ajuns în România, totuși podgorenii autohtoni au preferat multă vreme plantarea hibrizilor, existenți și astăzi în multe gospodării din zonele rurale. A fost nevoie de intervenția energică a regelui Carol I pentru ca vița-de-vie altoită să populeze cele mai renumite podgorii ale țării.

Cum e mai bine, să bem vinul sau să-l degustăm?

Sînt două îndeletniciri asemănătoare, dar nu identice. Un vin bun are propria sa identitate în care se regăsesc calitățile soiului de viță-de-vie, ale terroir-ului podgoriei unde este cultivat soiul respectiv și ale producătorului. Ceea ce se numește, cu un termen pretențios, analiza organoleptică a vinului nu este altceva decît degustarea, adică utilizarea celor cinci simțuri ale noastre pentru a descoperi aceste calități. Desigur, degustarea are deliciile ei, dar și multe insatisfacții. Nu ne place tot ceea ce degustăm. Există afinități elective nu numai între oameni, ci și între oameni și vinuri. Mai mult, se recomandă asocierea dintre anumite vinuri și anumite lecturi filosofice (cu asemenea recomandări se amuză Roger Scruton în încîntătoarea sa carte Beau, deci exist, tradusă și publicată recent la Editura Humanitas) ori dintre unele vinuri din gama Avincis și celebre creații muzicale (cum ne vor propune în curînd doi virtuozi, Alexandru Tomescu și Omar Massa).

Fără să neg importanța pe care o are experiența acumulată de-a lungul degustărilor pe care le facem în viața noastră, pînă la urmă cea mai importantă judecată asupra unui vin se exprimă simplu, ca în cazul oricărei opere de artă: ne place sau nu ne place. Este diferența dintre a bea și a degusta: putem degusta orice vin pentru a-l cunoaște, dar e bine să bem numai vinurile care ne plac. Dincolo de această judecată de valoare există o aprinsă dezbatere, inclusiv în termeni filosofici, cu privire la izvorul plăcerii pe care ni-l produce vinul: este el obiectiv, adică se află chiar în vin, ori este subiectiv, adică se află în cel care îl bea? Imparțial ca tot românul, cred că izvorul plăcerii se află în egală măsură în obiect și în subiect sau, mai bine spus, în dialogul dintre ele.

Înțeleg că vinul e tiranizat de terroir…

Terroir-ul nu tiranizează, ci domnește. Am spus mai la deal că terroir-ul este un element esențial care definește identitatea unui vin bun. Spre deosebire de alte obiecte estetice, vinul nu este doar produsul celor care contribuie la crearea lui (viticultori, oenologi și tehnologi), ci și al unui aproape indicibil complex de elemente preexistente: solul și substanțele sale, clima, formele de relief, rîurile, fluviile sau mările, mișcarea astrelor, tradițiile culturale, în primul rînd cele viticole și oenologice, dar nu numai ele. Francezii au dat totuși un nume pentru toate acestea, terroir, fără echivalent într-o altă limbă, ceea ce explică universalizarea termenului. Vinul bun, vinul esențial, vinul care nu este doar un bun de consum, vinul care aspiră la statutul de obiect estetic nu poate fi decît vinul de terroir. Rațiuni comerciale pot justifica tendințele care există de multă vreme, dar care s-au accentuat în ultima jumătate de secol, de a depersonaliza vinul, de a-l desprinde de un anumit terroir, de a-l transforma într-un simplu vin varietal, dar ele nu sînt suficiente pentru a se renunța cu totul la vinul de terroir. Dimpotrivă, producătorii și degustătorii care vor să păstreze statutul vinului ca obiect estetic nu vor avea succes decît dacă se menține și legătura dintre vin și propriul său terroir. Altfel, vinul va ieși din sfera filosofiei, a artelor, într-un cuvînt, din sfera culturii.

Ce au Drăgășanii în plus față de alte zone viticole? Ce are dealul molcom al Dobrușei în plus față de alte dealuri din Drăgășani?

Două răspunsuri întru-un singur cuvînt: terroir. Podgoria Drăgășani, în întregul ei, are un terroir binecuvîntat de Dumnezeu: în sol, argila este brăzdată de urme de calcar și de straturi de nisip (fiind impermeabilă, argila păstrează apa în perioadele secetoase, iar calcarul și nisipul sînt bogate în elemente minerale; rădăcinile viței-de-vie, care se ramifică 10-15 metri în adîncime, alimentează cu apă, cu substanțe minerale și organice butucul și corzile, pentru a ajunge în aparatul folicular unde se prepară prin fotosinteză hrana strugurilor; apoi, aceste substanțe, după multe reacții chimice și procese microbiologice, dau corpul, culoarea, aroma și gustul vinului); înălțimea dealurilor podgoriei face ca vîntul să împiedice înghețul în timpul iernii, chiar dacă mai sînt și rare excepții; media anuală a temperaturii și a căderilor de apă este favorabilă viței-de-vie; Oltul, cu lacurile sale de acumulare, creează un climat cu nuanțe mediteraneene; tradițiile viticole și oenologice durează de secole și chiar de milenii, dacă ne gîndim că nu întîmplător romanii au construit în această zonă castrul Rusidava.

Dealul Dobrușa este, cum spui, molcom, adică are un platou larg și văi blînde, spre deosebire de alte dealuri din podgoria Drăgășani, care au doar o coamă îngustă și văi abrupte. Ca urmare, pe Dealul Dobrușa soarele – de cînd răsare din Olt și pînă apune în Codrul Mamu – îmbrățișează și mîngîie întreaga zi vița-de-vie, în toate anotimpurile, dar mai ales în perioada de coacere a strugurilor.

Marile vinuri intră în istorie aduse de marii băutori. Cine sînt cei care au făcut din vinul de Drăgășani un vin istoric?

Este o listă lungă de domnitori ai Valahiei, de bani ai Olteniei, de episcopi și mitropoliți, de pictori, filosofi, poeți și prozatori. Unii dintre ei au fost nu numai băutori ai vinurilor de Drăgășani, ci și proprietari de vii. Extrag din această listă două nume. Eminescu, în ultimele sale zile de viață a rostit – după mărturia unui prieten care l-a vizitat la sanatoriul doctorului Șuțu, pe strada Plantelor, mărturie publicată în revista Familia din Oradea, aceeași în care debutase poetul în 1866 – cuvintele: „Am să-mi prefac… sîngele în vin de Drăgășani. Să mor… și apoi cu vinul să mă vindec”. Tot Eminescu, în evocarea Mitei Kremnitz, i-a vorbit acesteia la prima lor întîlnire, în casa lui Maiorescu, nu despre vinul de Cotnari, ci despre vinul de Drăgășani, ceea ce ne arată fără echivoc care era preferința poetului. Lev Tolstoi s-a bucurat de deliciile vinului de Drăgășani în anul 1877, după ce l-a descoperit și l-a băut în cafeneaua “La Brenner”, în apropierea Mînăstirii Stavropoleos, în timp ce staționa cu trupele rusești în București, înainte ca acestea să treacă Dunărea și să înceapă luptele cu turcii în războiul care ne-a adus independența.

Pentru a cunoaște și alte nume de pe această listă este de citit, cu mult folos și mare plăcere, capitolul „O podgorie în literatură – Drăgășani” din excelenta carte a lui Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România, publicată la Editura Curtea Veche în 2013.

AVINCIS pare o anagramă – sau este un cuvînt inventat cu ecou latin?

Toate la un loc și mai mult decît atît. Iubitorii vinurilor AVINCIS cunosc deja cele trei semnificații ale acestui brand. Vinurile noastre sînt produse pe un domeniu de familie. Este prima lui semnificație. A este inițiala numelui fiicei noastre, Andreea, și a numelui nepoţilor noştri, Andrei şi Alexandru. V este Valeriu, prenumele meu, iar I este Irinel, soția mea. Inima brand-ului AVINCIS este cuvîntul VIN. La sfîrșit, CIS, inițialele numelui întreg al soției mele: Cristiana Irinel Stoica; ea are acest privilegiu, pentru că domeniul Vila Dobrușa a fost moștenit de la străbunicii ei. Noi sîntem a patra generație de podgoreni și privesc cu încredere la următoarele două generații. A doua semnificație rezultă din asocierea sonoră a brand-ului AVINCIS cu verbul latin vinco, vincere – a învinge. Altfel spus, cine degusta vinurile noastre va învinge dificultățile și se va bucura de victorii. Nu mai puțin importantă, a treia semnificație rezultă tot dintr-o asociere sonoră: cuvîntul „vainqueur” în limba franceză poate fi înțeles și ca „vin cœur”, „vin al inimii”. Vinurile AVINCIS sînt bune pentru inimile tuturor celor care îi rămîn fideli. Pe scurt: vinuri produse de familia noastră, pentru inima dumneavoastră și cu care veți învinge în toate bătăliile.

Care este mîndria AVINCIS?

După ce am realizat proiectul Vila Dobrușa – Crama Avincis avem sentimentul datoriei împlinite. O triplă datorie.

Mai întîi, datoria de a recupera memoria familiei și de a continua o poveste cu pasiune pentru vinuri și lucrul bine făcut, care a început încă din anul 1927. Atunci, Maria și Iancu Râmniceanu, străbunicii soției mele, au cumpărat în Drăgășani, pe dealul Dobrușa, un conac – în stilul inspirat din arhitectura ctitoriilor brâncovenești –, înconjurat de vii. Ducem astfel mai departe tradiţia mult mai bogată și mai veche a podgoriei Drăgășani și punem în valoare soiurile autohtone (Negru de Drăgășani, Fetească Neagră, Crîmpoșie Selecționată, Tămîioasă Românească și Fetească Regală) în dialog cu soiurile internaţionale (Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Sauvignon Blanc, Pinot Gris și Muscat Otonel).

Apoi datoria de a împlini frumusețea creată de Dumnezeu pe dealul Dobrușa cu o viziune arhitecturală și peisagistică, în armonie cu spiritul locului; Alexandru Beldiman a pus în operă această viziune cu rigoare, rafinament artistic și simț al proporțiilor. Conacul familial, restaurat în forma originară, păstrează stilul neobrâncovenesc de la începutul secolului XX, în timp ce crama a fost concepută ca o navă situată în vîrful dealului Dobrușa, perfect integrată în peisaj, cu zidurile sale placate cu calcar de Arnota, cu gazonul care urcă pînă pe acoperiș și cu cele trei case de lemn care străjuiesc terasa. În întregul său, proiectul are un potenţial cultural care este valorificat prin concerte, expoziții, simpozioane și, nu în ultimul rînd, evenimente oenologice.

În sfîrșit, dar poate cel mai important, datoria față de iubitorii de vin. Pe domeniul Vila Dobrușa – Crama Avincis facem vinuri tot mai bune, pentru HORECA, fie monovarietale (Crîmpoșie, Negru de Drăgășani, Pinot Noir, Merlot, Cuvee Petit – din Sauvignon Blanc, Cuvée Andrei – din Cabernet Sauvignon și Cuvée Amélie – din Tămîioasă Românească), fie prin asocierea mai multor soiuri (Fetească Regală – Pinot Gris și Cuvee Grandiflora – din Cabernet Sauvignon, Merlot și Negru de Drăgășani). Recent am lansat și gama pentru retail, Vila Dobrușa, care cuprinde cinci sortimente, două albe, două roșii și un rozé, care pot fi cumpărate din rețelele Carrefour, Auchan și Mega Image.

În filozofia AVINCIS, savantlîcul cupajelor este artă sau știință?

Limba română nu este încă suficient de cuprinzătoare pentru nuanțele limbajului oenologic. Nu avem distincția oenologică, existentă în limba franceză, între asamblaj și cupaj. În limba română, asamblaj este un termen tehnic, mecanic, fără o accepție oenologică. Ca urmare, folosim termenul cupaj și cînd amestecăm două vinuri bune pentru a face un vin și mai bun, și cînd amestecăm un vin bun cu unul de o calitate mai slabă, pentru a face un vin acceptabil. Numai al doilea procedeu este denumit de francezi cu termenul cupaj, în timp ce primul procedeu este un asamblaj. Propun să îmbogățim limba română și cu această nouă accepție oenologică a termenului asamblaj, sens în care îl voi folosi în continuare. Cele mai multe vinuri de terroir sînt asamblaje. Vechiul vin de Drăgășani, băut și la dineurile regale, era un asamblaj de Crîmpoșie, care dădea tăria, Gordan, care umplea butea, Braghină, care făcea spuma, și Tămîioasă, care dădea aroma; vinul de Bordeaux este un asamblaj de Cabernet Sauvignon, Merlot, Cabernet Franc și Petit Verdot; ce să mai spunem de Châteauneuf du Pape, în care sînt asociate treisprezece soiuri, din care nouă roșii (97% din vin) și patru albe (3% din vin)? Așadar, asamblajul nu este un moft, un savantlîc, ci o tradiție creată de-a lungul secolelor. Este adevărat că astăzi oenologii, cu artă sau cu știință ori cu ambele, creează noi asamblaje, dar important este dacă ele păstrează amprenta terroir-ului, calitățile soiurilor și identitatea producătorului. Cît privește cupajul, el nu este nici artă, nici știință, ci reparație, ca să nu spun cîrpeală.

Aud că ceva din sufletul producătorului se transferă în sufletul vinului. Poetic, e frumos spus. Dar e și adevărat?

E poetic, frumos și adevărat. Adaug: vinul nu are doar suflet, ci și corp; în corpul vinului e și o parte din corpul producătorului – muncă și sudoare.

Sînteți un orășean. Cum de ați ajuns podgorean?

E invers. Fiecare dintre noi este, într-o mai mică sau mai mare măsură, ceea ce a fost în copilărie. Am trăit primii opt ani din viață, între 1953 și 1961, într-un sat din județul Olt. Tatăl meu era ceea ce astăzi se numește fermier, dar atunci se chema chiabur, cu toate consecințele pentru familia noastră care decurgeau din acest statut social. An de an, am asistat la muncile viei – de la tăiatul coardelor și de la săpatul cu cazmaua pînă la stropitul viței-de-vie și pînă la culesul strugurilor; nu lipseam de la nici un ritual oenologic, de la spălatul butoiului de 500 l, care-mi părea uriaș, și de la desciorchinarea și zdrobirea strugurilor pînă la fermentarea și pritocirea vinului. Îmi amintesc cu nostalgie paza la vie cînd se coceau strugurii și mă cățăram în pătuiag, strigînd din toți bojocii : „Hoții-n vie la Ilie / Și Ilie doarme-n vie / Cu struguri la pălărie”. Așadar, am fost mai întîi podgorean, am devenit apoi orășean, în 1961, cînd m-am mutat în București, iar de zece ani am redevenit podgorean . Aș putea și eu spune ca Minulescu: „Sînt cel din urmă strop de vin / Din rustica ulcică de pămînt / Din care au băut pe rînd / Cinci generații de olteni / Cei mai de seamă podgoreni / Dintre moșneni / Strămoșii mei care-au murit cîntînd: / Oltule, rîu blestemat, / Ce vii așa tulburat?”

Pentru dumneavoastră, ce-i pe primul loc: viticultura sau avocatura?

Pe primul loc este cultura, inclusiv cea juridică, cea viticolă și cea oenologică. Îmi împart viața, cît pot de echitabil, între familie, catedră, societatea de avocați Stoica & Asociații și vie.

Cicero îl confirmă pe Cato cel Bătrîn cum că retragerea la țară, în îndeletniciri agricole, este cea mai bună soluție de viață la bătrînețe. Cînd veți ajunge bătrîn, așa veți face?

Într-un fel, m-am retras deja la țară ca să nu îmbătrînesc.

Bem un șpriț?

Fără mine. Dacă vinul este prost nu trebuie să-l bei nici cu apă gazoasă; dacă vinul este bun nu trebuie să-l strici cu apă. Este destulă apă și în corpul nostru, și în vin, în mod natural; nu este nevoie să o sporim. Aici rezonez cu Păstorel Teodoreanu: „Fă-mă ,Doamne, morcov, ceapă, / Praz, dovleac, spanac, ardei, / Fă-mă, Doamne, tot ce vrei, / Dar ferește-mă de apă”. Rămîn un barbar, urmînd exemplul lui Istrate Dabija Voievod, descris convingător de Eminescu: „Nici vin cu apă n-am să mestec, / Nici dau un ban pe toată fala. / De-aceea n-am nici un amestec / Oriunde nu îmi fierbe oala”.

a consemnat Sever VOINESCU