Vina bătrîneţii

Intervenţia grafică la sfîrşitul numelui unui basm care ne-a fermecat copilăria (acea epocă, nu-i aşa, dinainte de tinereţe sau de bătrîneţe, acea vîrstă cînd vremurile nu însemnau nimic, cînd "a fi mare" era singura dorinţă, ignorînd toate rupturile ce vin cu creşterea), aşadar intervenţia grafică - o exclamare - înseamnă doar atît: că ieşiţi, poate ireversibil, din lumea poveştilor care mai aveau o vagă şi alegorică morală, am pătruns, de bunăvoie sau nu, dar cu toţii grăbiţi, în lumea în care poveştile se spun cu subînţeles şi cu o morală fermă, imperativă: fiţi tineri, alungaţi pe toate căile bătrîneţea din voi înşivă şi din jurul vostru, nu vă lăsaţi seduşi de falsa ei înţelepciune şi de bonomia care ascunde stîngaci tristeţea celor care coboară... Da, s-o spunem şi mai direct: societatea noastră, adică genul de societate în care trăim, urăşte bătrîneţea, şi o urăşte cu toate resursele şi puterile sale: puteri economice, puteri medicale, puteri mediatice, puteri morale ş.a.m.d. Ipocrizia discursurilor corecte nu va îngădui niciodată să se recunoască o asemenea ură, dimpotrivă: ea va fi însăşi purtătoarea îndemnurilor la respect, la grijă etc. cu care se împodobeşte făloasă pentru a-şi masca mai bine neliniştea şi iritarea pe care le provoacă în noi şi în jurul nostru bătrîneţea. "Tinereţe fără bătrîneţe!" este imperativul care face să retrăiască în chip înşelător visul dintotdeauna al omenirii. Însă acest vis s-a spulberat dimpreună cu toate visurile care au dat naştere marilor mitologii ale popoarelor lumii. El s-a spulberat oarecum prin împlinire, printr-o deturnare înspre efectuarea tehnică, posibilă sau reală, a lui. Tocmai pentru că din punct de vedere ştiinţifico-tehnico-medical a devenit posibil să întinerim, să imaginăm (fără pic de imaginaţie, doar prin inginerie rece, deci mai bine zis să proiectăm) o viaţă prelungită, protezată, revitalizată, dincolo de ceea ce înţelegem de veacuri printr-o "viaţă de om", tocmai din aceste motive monopolul visului nu ne mai aparţine, el este simplu calcul pe durată mai mult sau mai puţin determinată. Dar s-o luăm pentru o clipă metodic: imperativul cuprinde în sine o serie de evidenţe, un număr de paradoxuri şi o întrebare pentru fiecare dintre noi. Evidenţe, mai întîi: ipocrizia discursului public se lasă citită atunci cînd îl depliem pe cîteva dimensiuni: astfel, ştim tot mai bine că, din punct de vedere medical, bătrîneţea e o boală. Ea are simptome, unele timpurii, altele nu, provoacă dureri şi se tratează ca atare; nu e vorba de bolile care vin cu ea, ci de bătrîneţea însăşi ca maladie. De unde şi primul paradox: cu cît creşte statistic ceea ce fără sens se cheamă "speranţa de viaţă", cu cît trăim mai mult, aşadar, cu atît îmbătrînim mai repede. "Plaga" bătrîneţii nu se întinde doar înspre sfîrşit, ci şi în sensul invers, cucerind din teritoriile alteori rezervate tinereţii: dureri de spate, păr alb, varice, sau, în alt registru, mai neutru, colesterol, hipertensiune, glicemie, anevrisme, insuficienţe sau excese de tot felul, toate cojile acestei misterioase cepe fără miez care este bătrîneţea. Împotriva unei asemenea boli invazive, o mie şi unu de remedii, sfaturi şi terapii: le găsiţi pe toate canalele media şi în toate clinicile, pe bani mulţi. Ea este o boală şi în ordinea celuilalt spaţiu confiscat de medicină, cel al psihicului: de cînd orice tristeţe se cheamă depresie şi de cînd lipsa de înţelesuri se "vindecă" medicamentos cu vitamine şi alţi înlocuitori, a îmbătrîni este semnul tot mai insistent al patologiei care se instaurează, al alunecării lente şi ireversibile în afara normalităţii, fără a putea s-o oprească ori s-o trateze. A două evidenţă: bătrîneţea este din punct de vedere moral o vină. Tinereţea este azi purtătoarea tuturor virtuţilor; iar în societatea românească aceasta se întîmplă în chip şi mai accentuat, deoarece există un "înainte" şi un "după", care face ca aceia care au trăit "înainte" să fie hărăziţi unei îmbătrîniri rapide, provenind din înghesuirea tuturor viciilor şi vinilor unei moşteniri litigioase în cîrca unor generaţii a căror singură vină reală este că au avut neşansa de a se naşte înaintea altora. O vinovăţie difuză, dar persistentă, actualizată ori de cîte ori trecutul devine inconfortabil, iar contemporanii noştri, indiferent de vîrstă, îşi inventează merite din uitarea, dispreţuirea sau condamnarea deceniilor dinainte de ’89. Care e paradoxul moral? Cred că el vine dintr-o răsturnare specifică vremurilor noastre: istoria s-a scris ca tradiţie prin conservarea valorilor bătrîneşti şi înlocuirea lor cu altele tinere sau tinereşti. Virtutea era a senectuţii, ea instituia valori, ea le păstra şi le transmitea peste secole. Azi, a fi bătrîn e un viciu, o vină; sau invers, orice fidelitate la valori sau principii e culpabilă, deci bătrînicioasă. Infidelitatea de orice fel se numeşte la cei tineri aventură, experimentare, curaj etc.; la părinţii sau la bunicii lor, viciu, perversiune, păcat. A treia evidenţă: din punct de vedere estetic, bătrîneţea este urîtă. Şi reciproca e valabilă: cei urîţi sînt întotdeauna bătrîni. Basmul cu "frumuseţea care vine din interior" nu mai convinge pe nimeni, e încă una din naraţiunile la care am renunţat entuziaşti, seduşi de jocuri de lumini şi ambalaje. Frumuseţea e strict exterioară şi aparentă, ea nu are straturi, nu are profunzimi, trebuie să se vadă toată şi dintr-odată, în febrilitatea renegării care ne cuprinde pe toţi. Bătrînii sînt urîţi nu doar pentru că au pielea zbîrcită, sînt aduşi de spate sau le pică dinţii, ci şi pentru că sînt stîngaci, lenţi, zgîrciţi cu aparenţele, ba chiar au accese de meditare, reamintire, oftare. Paradoxul estetic ar suna atunci cam aşa: toate lifting-urile şi liposucţiile şi implanturile nu vor putea extirpa din noi nu doar teama cumplită că îmbătrînim, ci şi, mai ales, nepriceperea de a îmbătrîni, schimonoselile interioare (acolo unde cîndva chiar era frumuseţe, adică serenitate...) care ne cuprind la primul rid, la primul junghi, la primul reumatism. Seria acestor evidenţe şi paradoxuri ar putea continua (de ce este bătrîneţea o nedreptate, de ce e o povară etc.), dar nu e loc de toate acum. Cele cinci mii de semne s-au terminat de mult. În chip de falsă încheiere, şi fără nici o pretenţie de înţelepciune, o întrebare spusă poate pe un ton bătrînesc: ce fel de societate am clădit încît ne temem mai mult de bătrîneţe decît de moarte?