Vin, femei şi concertmaeştri

Se mai poate vorbi de conceptele import-export la nivel muzical, în momentul în care tehnologia informatică realizează o bază de date planetară, prin Internet - Radio, prin site-uri ca YouTube, Yahoo Music, prin programe de file-sharing precum DC++, eMule, Napster, prin dezvoltarea telefoniei mobile şi a serviciilor prin satelit, care ajung să redefinească nu doar noţiunea de piraterie, ci şi pe cea de copyright? Dacă da, atunci singura modalitate de "export" poate fi, în contextul tendinţei pronunţate de globalizare, tocmai cea pur geografic-naţională. Altfel spus, ce muzică exportăm noi, românii? 1. Paradoxal, principalul brand românesc muzical este muzica folclorică. Paradoxal, pentru că unii dintre noi se plîng accentuat, după 1990, că n-ar mai exista "folclor autentic" (acel strat arhaic idealizat şi tabuizat). Nu e locul aici unei dezbateri despre semnificaţia noţiunii de folclor autentic. Ceea ce observăm e doar faptul că occidentalii par a avea mai puţine probleme decît noi, vizavi de "autenticitate". Au, în schimb, o mare apetenţă pentru muzica de metisaj contemporană (vezi Fanfara "Ciocîrlia", chiar şi anumite manele), care sînt considerate cît se poate de autentice pentru vremurile noastre. Mai mult, numeroşi interpreţi sau ansambluri - chiar din zona muzicii "savante" - au adoptat, din anii ’90 încoace, o strategie nouă în alcătuirea programelor de concert cu care circulă în străinătate: muzică românească contemporană combinată cu aranjamente după muzici folclorice sau bizantine (Trio Contraste, Marius Ungureanu şi Drum, Atelierul de muzică nouă Archaeus). De unde această idee? Tocmai din legile pieţei muzicale, unii dintre noi adaptîndu-se mai flexibil la ceea ce se cere. Alţii intră pe domeniul world music şi "împachetează" comercial melodii şi ritmuri folclorice, în care parfumul levantin se combină cu ritmuri africane şi culori asiatice, totul într-o "zeamă" de sunete electronice ieftine, agrementate de tonuri de ţambal. 2. Un alt registru s-ar defini astfel: România este (şi a fost) o mare exportatoare de soprane, de la Haricleea Darclée, Ileana Cotrubaş, pînă la Angela Gheorghiu, Leontina Văduva, şi enumerarea poate continua cu multe alte nume celebre. Se vorbeşte, pe bună dreptate, de şcoala de canto românească, dar există cu siguranţă şi un rezervor genetic remarcabil în această privinţă, poate similar cu acela al gimnasticii feminine. 3. La capitolul pianişti, de asemenea, nu stăm rău. Celebra serie de CD-uri Great pianists of 20th Century conţine trei nume româneşti de "monştri sacri": Dinu Lipatti, Clara Haskil şi Radu Lupu. Iar instrumentele cu coarde sînt bine reprezentate atît la capitolul solişti, cît şi la cel al instrumentiştilor de orchestră. Există chiar un banc celebru în lumea muzicală germană, referitor la care sînt cele trei lucruri importante pe care le exportă România: Wein, Weib und... Konzertmeister (vin, femei şi... concertmaeştri). Dacă am început cu "ce exportăm?", să precizăm că ţintim toate categoriile de import-export. Înainte însă de a le detalia pe celelalte (ce nu exportăm?, ce importăm?, ce nu importăm?, ce nu importăm şi nici nu exportăm?), este deja necesară o nuanţare. Sînt cazuri în care "exportul" sau "importul" presupune un efort al unor instituţii româneşti sau chiar al statului. Sînt poate mai multe cazurile în care artiştii "se exportă" singuri (cazul sopranelor, pianiştilor şi concertmaeştrilor), precum şi mixturi de situaţii. Ca imagine mediatică, sopranele şi pianiştii surclasează compozitorii. În ultima vreme, numele lui George Enescu începe să pătrundă mai accentuat în Europa vestică, parţial datorită Festivalului internaţional care-i poartă numele, parţial graţie unor iniţiative individuale de a-l face cunoscut (prin simpozioane, festivaluri în centre europene şi americane). Poate fi aşadar Enescu plasat în categoria exporturilor? În interiorul României, Enescu este un "brand de ţară", alături de muzicile tradiţionale. În exterior, nu are încă destul succes. Despre compozitorii din generaţiile următoare, ce să mai zicem? Ei aparţin fără echivoc categoriei ce nu exportăm?, mai precis: muzică savantă românească în formate atractive. Nu e vorba numai de promovarea acestei muzici savante, ci şi de prezentarea ei corespunzătoare, în forme diverse şi însoţite de un discurs adecvat. Chiar dacă muzica se ascultă, această ascultare e influenţată întotdeauna de modalitatea de prezentare a ei, verbală sau scrisă . Cu aceasta, am ajuns la un alt lucru pe care nu-l exportăm: o viziune coerentă asupra totalităţii muzicii româneşti, sau chiar viziuni parţiale, care să fie susţinute de "concepte muzicale", de "etichete" pregnante. Pentru a exporta muzica românească avem nevoie de "idei forţă", conectate la piaţa ideilor muzicale internaţionale. Aceste "idei forţă" trebuie să fie percutante şi să posede acel "cîrlig" care să atragă un public spre această muzică. Contează foarte mult şi unde, în ce medii concertistice, exportăm această muzică savantă: una e să fii promovat de Filarmonica din Berlin (eventual sub bagheta lui Sir Simon Rattle), alta e să ţi se programeze o piesă în vreo şcoală de muzică berlineză. Ce importăm? Muzici de toate soiurile şi pe toate canalele, pentru orice fel de mediu: muzică de ascultat, ambientală, funcţională, de film, de reclamă, sonerii de telefonie mobilă etc. Excepţiile le găsim, deloc surprinzător, tot în perimetrul muzicilor savante "de nişă": muzica de avangardă, muzica veche - genuri pentru care în Occident există o piaţă cu tradiţie şi public propriu, dar care la noi n-au căutare. Aceste exemple ţin deja de categoria ce nu importăm? . Dar carenţa cea mai mare la "importuri" o descoperim la nivelul mentalităţii critice, care să ne diversifice discuţia despre muzică. Încă nu am reuşit să ne apropriem autenticele discuţii despre muzică, o critică muzicală la obiect, comentarii de conţinut, profesioniste, necruţătoare - dacă este cazul -, asupra creaţiilor şi interpreţilor. Pe cînd şi la noi un Alex Ross, cel care semnează splendide articole de critică muzicală în The New Yorker? Sau recenzenţi de talia lui Charles Rosen, din The New York Review of Books? Ce nu importăm şi nu exportăm? Carte de muzică şi partituri. Se pare că România de azi nu are nevoie nici să citească despre muzică, nici să vorbească despre ea în cunoştinţă de cauză. În schimb, toată lumea are pretenţia că se pricepe la muzică şi o poate comenta (vezi concursul naţional Eurovision 2007). Cu cîteva infime excepţii, piaţa de carte muzicală (atît savantă, cît şi de divertisment) este o mare pată albă în peisajul editorial autohton.