Viitorul (sau confiscarea) democraţiei într-o lume postcomunistă

25 noiembrie 2007   Tema săptămînii

Atunci cînd se pune întrebarea cu privire la viitorul democraţiei, două mari orientări se oferă reflecţiei. Prima constă în a ne interoga asupra şanselor extensiunii sale, ale progresului său ori (mai rar, dar la fel de necesar) ale riscurilor care ameninţă să o facă să regreseze sau să dea înapoi. Ea distinge statele în care democraţia pare asigurată, garantată de către instituţii solide, ancorate într-o tradiţie politică durabilă, de cele care o învaţă încă în cadrul unei tranziţii democratice, mai mult sau mai puţin avansate, şi, uneori, chiar "forţate", în fine, de cele cărora le lipseşte tot ceea ce ne reprezentăm, de manieră adeseori confuză, ca fiind însuşirile esenţiale ale democraţiei: pluralismul politic, regularitatea alegerilor - adică absenţa de confiscare a puterii de către un partid unic, o oligarhie oarecare, o juntă militară, de către autorităţi religioase -, existenţa unui spaţiu public, în care diferitele opinii să poată fi liber exprimate, confruntate şi dezbătute. Ceea ce se află în joc în viitor se identifică, atunci, cu evoluţia raporturilor de forţe între fiecare dintre cele trei componente, cu bulversările (războaie, revoluţii, crize ale regimului), violente sau nu, care ar putea să modifice această fragilă împărţire. A gîndi viitorul revine la a înţelege natura forţelor sau a puterii implicate în complexitatea acestor raporturi (economică, militaro-industrială, tehnico-ştiinţifică, spirituală sau de alt fel), în epoca a ceea ce se numeşte mondializare. A doua orientare se referă chiar la viitorul democraţiilor - nu numai cu privire la ceea ce e susceptibil să afecteze, din interior sau din exterior, consistenţa lor, să compromită principiul lor, să le răstoarne în contrariul lor, ci şi - sau în egală măsură - să le confere un nou suflu, să sporească (sau să relanseze) tipul de credinţă sau de încredere al căror obiect pot să fie, tocmai atunci cînd sînt expuse, aici sau în altă parte, discreditării sau urii (v. şi Jacques Ranci

Mai multe