Viitorul nebulos

Într-un articol publicat în octombrie în revista americană The Atlantic se analizează pe îndelete problema creşterii duratei vieţii oamenilor în Statele Unite şi în restul lumii. Autorul, Gregg Easterbrook, scrie că în 1840, în Suedia, un bărbat avea la naştere o speranţă medie de viaţă de 45 de ani. Un bărbat născut astăzi în Suedia are o speranţă medie de viaţă de 83 de ani, adică aproape de două ori mai mare. În Statele Unite, trendul a fost asemănător. Asta după ce, timp de milenii, pînă acum aproximativ 200 de ani, durata medie a vieţii oamenilor a crescut imperceptibil. Tendinţa actuală de creştere a duratei de viaţă pare să se păstreze. În plus, în urma cercetărilor serioase care se fac de cîteva decenii în ţările dezvoltate, s-ar putea descoperi, dacă nu chiar secretul „tinereţii fără de bătrîneţe şi vieţii fără de moarte“, măcar unele lucruri care să ducă la o accelerare a tendinţei de creştere a vieţii umane. În aceste condiţii, în The Atlantic se fac diverse proiecţii, destul de amănunţite, despre problemele pe care acest fenomen le va naşte pe mai multe planuri: cum va fi sistemul de pensii; cum vor face faţă sistemele de asistenţă medicală; cum se va face politică în condiţiile în care se va încetini procesul de aducere de „sînge proaspăt“ în partide şi în Congres; cum va funcţiona justiţia cu judecători din ce în ce mai bătrîni etc.

Dar nu despre mărirea duratei vieţii la nivel global e acest Dosar al revistei noastre. Pe noi ne interesează de ce societatea noastră, instituţiile publice sau private, statul, partidele, ONG-urile, presa nu par a avea aproape niciodată preocupări legate de viitor, mai ales de viitorul ceva mai îndepărtat. Sînt lucruri care, după cum se vede, sînt de interes în America sau în alte ţări dezvoltate în rîndul cărora am vrea să ajungem. Ne întrebăm de ce ne lipsesc strategiile şi gîndirea pe termen lung, care sînt cauzele pentru care o luăm mereu de la început şi nu ne place să continuăm ce au început alţii, de ce ne interesează prezentul şi trecutul (despre care vorbim mult, crezînd că-l cunoaştem bine), dar nu prea ne pricepem să ne planificăm viitorul.

Problema nu e doar la nivel geo-strategic, ci şi pe plan individual. Nici cu planning-ul familial nu sîntem obişnuiţi. Vorbim adesea despre viitorul copiilor noştri, dar pare că e un simplu clişeu. Foarte puţin pare să ne intereseze ce va fi după noi. Cei mai mulţi habar nu avem ce speranţă de viaţă ar putea avea copiii şi nepoţii noştri.

„Dezinteresul“ nostru pentru viitor are cauze ce merg, se pare, dincolo de experienţa negativă a minciunii cincinalelor comuniste. Cei ce scriu în paginile următoare povestesc diverse încercări nereuşite de a planifica ceva în România şi încearcă să găsească explicaţii ale felului nostru destul de evaziv de a ne raporta la viitor.