Viitor de aur, ţara noastră are
Pe la 7-8 ani, îmi doream să mă fac gimnastă, ca Ecaterina Szabó. Nu ca Nadia, ea aparținea unei alte generații. Gimnastele românce au reprezentat, în anii comunismului, modele de succes pentru mii de fetițe care se dădeau peste cap pe bara pentru bătut covoare, din spatele blocului. Organizam chiar și campionate „mondiale“ de gimnastică, cu medalii din staniolul capacelor de la sticlele cu lapte. Nu conta că reușeam de fiecare dată să cad de pe aparat – mă ridicam de jos senină, îi comunicam „juriului“ că „așa a fost exercițiul“ și îmi urmam mai departe visul. Ce nu-mi plăcea la competițiile de gimnastică pe care le vedeam la televizor era faptul că gimnastele evoluau în paralel – una la sol, alta la bîrnă, a treia la paralele. Adică n-o să fie toată lumea doar cu ochii pe mine, să mi admire execuția – îmi ziceam eu, dintr-o pornire histrionică. Atunci mi-am adaptat un pic visul și m am mulțumit cu gimnastica ritmică – măcar acolo exista o singură „vedetă“ pe covor, aruncînd în aer panglici și măciuci. Abia printr-a IV a m-am lămurit că n-am nici o treabă cu gimnastica și m-am reevaluat. M-am decis să mă fac cîntăreață și compozitoare, și am compus șlagărul – de mare succes în spatele blocului – „Marea Neagră e albastră“. Îl lălăiau pînă și fetele de-a VIII-a. Apoi, am vrut să mă fac actriță și am organizat împreună cu alți copii spectacole, la care buncii și bunicele plăteau bilet de intrare. Mi-am dat seama curînd că exista un om mai important decît actorul, care se numește regizor (și la o adică, poate să fie și actor dacă are chef, precum Sergiu Nicolaescu!). Și atunci, am vrut să mă fac regizoare, ceea ce am reușit ulterior, într-o oarecare măsură. Însă, printr-a VI-a, cînd a început moda cu karatele, s-a ales praful de profesiile creative, m-am reorientat spre sport și mi-am trasat clar viitorul – campioană mondială de karate, mă voi mărita cu un sensei cu mai mulți dani, și îi voi face trei copii karateka (născuți în kimono). Am lăsat-o baltă cu karatele printr-a VIII a și am vrut să fac jurnalism, iar povestea asta, din nou, mi-a ieșit cumva. Totuși, n am mai dat la Jurnalistică, așa cum îmi programasem, fiindcă mi-am reamintit de visul cu regia, o profesie care rămăsese pentru mine învăluită într-un mister pe care țineam morțiș să-l elucidez. Așa că am dat la Regie de film. Ce-am ajuns? N-aș putea spune cu exactitate. Pentru că dincolo de toate aceste visuri și planuri, de pe la 7 ani am scris întruna și nu m am mai oprit: aș zice că am ajuns un om care scrie. Și atît.
Voi ce vreți să vă faceți cînd veți fi mari? Acest Dosar special de 1 iunie este dedicat tuturor copiilor, de toate vîrstele.
Ilustraţie de Ion BARBU