Viitoare amintiri dintr-un voiaj tribal
Mi-aș petrece vacanța într-o carte. Una mai veche, pentru a evita aglomerația, dar mai ales ambuteiajele care apar frecvent pe traseul lecturii cînd se produce o coliziune între doi cititori (unul conducînd un BMW Solenoid, celălalt aflat la volanul unei Toyota Serotonină) și circulația este întreruptă pe ambele sensuri. Aș alege ca destinație Istoria naturală a lui Plinius și m-aș opri în Galia, mai exact la pagina 138 a ediției de la Polirom din 2001, unde autorul spune:
„Triburile Galiei Aquitanice sînt: ambilatrii, anagnuții, pictonii, santonii, trib liber, biturigii supranumiți vivisci, trib liber, acvitanii de la care provine numele provinciei și sediboviații. Urmează convenii, adunați într-un oraș, begerii, tarbelii cvatuorsignani, cocosații sexsignani, venamii, onobrisații și belenzii. La sud de munții Pirinei locuiesc oneșii, oscidații montani, sibilații, camponii, bercorcații, pinpedunii, lasunii, velații, toruații, consoranii, auscii, elusații, sotiații, oscidații campeștri, sucasii, lactorații, basaboiații, vaseii, senații și cambolectrii agesinați. Alături de pictoni trăiesc biturigii supranumiți cubi, trib liber, apoi lemovicii, arvernii, trib liber, și gabalii.“
La ambilatri nu aș sta prea mult, doar cît să beau o cafea de la cișmea și să ronțăi un biscuit muzical pentru care patiserii lor sînt, pare se, faimoși. Aș vizita apoi ruinele termelor anagnute unde pe vremuri se puteau face băi de mulțime impresionante, dar care și-au pierdut rapid popularitatea după ce specia tiranilor cu girofar la bidiviu s-a stins pe neașteptate din cauza fluctuațiilor bruște de încredere. Printre pictoni aș umbla cîteva ore ca să-mi umplu buzunarele cu mostre, fie și desperecheate, din aerul lor măreț și le-aș aprecia, așa cum se cuvine, inadvertențele peisagistice. Aș zăbovi o zi sau două în compania santonilor fiindcă triburile libere (o recunosc fără sfială) m au atras mereu. La ei ai ce vedea și, mai cu seamă, ai ce trăi: în fiecare joi (dar joia lor ține trei săptămîni) deschid noi perspective cu alte chei, poate mai potrivite, schimbîndu-și punctul de vedere cu unul fresh, adesea vegetal. Aș nimeri acolo într-o joi cînd relieful ar deveni unduitor, cuprins de niște zbateri cum n-aș mai fi avut prilejul să admir, și n-ar fi rău, ba chiar pot spune că m-aș dezgheța lăuntric. Și fiindcă dezghețul îți dă aripi, aș trece strada imediat ca să-i cunosc pe biturigi (un trib liber și dumnealor), care mi-ar completa neștiința cu anumite aspecte îndeobște ignorate ale așa-zisului „talmeș-balmeș“ social instaurat în sînul comunității biturige, pe nedrept numit astfel întrucît e vorba mai degrabă, din cîte mi s-ar spune, de un „de-a valma“ adaptat specificului local, acesta fiind motivul pentru care au fost supranumiți vivisci sau cubi. Pe acvitani i-aș scoate din program căci între timp s-ar face întuneric. La fel, pe sediboviați.
A doua zi, în zori, aș intra în orașul convenilor, construit din aparențe scînteietoare pe malurile unui pîrîu care curge cum altele nu curg, adică static, ceea ce-i face pe conveni să îndrăgească așteptarea. Au pe meleagurile lor diverse forme de așteptare, crescute din același trunchi, dar împrăștiate peste tot de alizee și de zvonuri, de la așteptarea în convoi la monoașteptare, fiecare dintre ele oferindu-le cantitatea de umbră de care au nevoie pentru a tricota eficient. Le-aș încerca umbra și aș pleca apoi, umbrit, către ținutul begerilor, unde m-aș lecui de curiozitate. Pe tarbelii cvatuorsignani i-aș asigura, din mers, de întreaga mea simpatie și m-aș întinde un pic pe prispa unei discoteci rurale cam sumbre, unde un DJ cocosat sexsignan ar mixa alene ritmuri de alean. Revigorat, aș trece dealul către locul ocupat vremelnic de venami, i-aș saluta cu o fîlfîire a prosopului pe care l-aș purta pe umeri ca să mă apere de introspecții și aș pătrunde în zona de contact dintre onobrisați și belenzi (aceștia, dacă nu știați, sînt frați întru amuzament). Aici, pentru că infinitul e la doi pași, pereții n-au urechi, au numai nasuri. Ca atare, onobrisații și belenzii miros puternic a sobrietate, iar doamnele onobrisate și belende răspîndesc în juru-le arome sonore de bicicletă. Ceva mai încolo, m-aș încumeta să am o convorbire prin semne cu o pereche de oneși (care trăiesc în peșteri amenajate ca stații de tramvai), profitînd de ocazie pentru a-mi deșerta la picioarele lor sacul de glume. Pe urmă aș urca un etaj pînă la oscidații montani ca să le cer cu împrumut singura lor iluzie (aceea că lumea dispare fără să sfîrîie), pe care le-aș înapoia-o la iarnă. Și fiindcă luna iulie abia începu, m-aș alătura sibilaților într-o excursie pe anumite culmi, de preferat domoale, de unde am culege împreună fragi sau alte fleacuri. După aia aș lua-o înapoi (nu înainte de a-mi trage sufletul de cozi), știind prea bine că voi fi întîmpinat în vale de un grup triunghiular alcătuit din veselii camponi, impunătorii bercorcați și inocenții pinpeduni care, cu toții, mă vor îmbrățișa ca pe un oaspete inoportun, dăruindu-mi o parte (firește, partea dinspre miazăzi) din ce au ascuns. Vom dănțui și vom benchetui sumar. Cînd, ostenit, voi adormi, un binevoitor lasun (sau poate un velat) mă va acoperi cu o priveliște ca să nu mi fie frig.
În dimineața următoare, întrucîtva mahmur, i-aș ruga pe toruați și pe consorani să mă ierte că nu le gust ospitalitatea, i-aș ocoli elegant pe ausci (vorbesc întruna la telefon cu orizontul și asta m-ar indispune), aș trece în goană printre elusații adunați să mă aclame, spunîndu-le că mi-am uitat gloria în tren, m-aș strecura neobservat pe una din porțile cinematografului agrar unde sotiații își țin ședințele de terapie prin plîns și mi-aș opri motorul, pentru un popas, pe tarlaua oscidaților campeștri. Cu ei mi-aș petrece restul vacanței, dezvoltînd enigme din te miri ce. Cît despre ceilalți (de la sucasii iubitori de frînghii oratorice la gabalii neștiutori într-ale omenescului, cu o mențiune specială pentru cambolectrii agesinați care se pricep să-ți trezească interesul amorțindu-te), i-aș lăsa pe data viitoare.
Ar fi, îmi place să cred, o vacanță de neuitat.