Viaţă tihnită

Dacă vrei să scapi de agitaţia şi ritmul trepidant al vieţii la oraş, du-te cîteva zile la ţară. Se spune că aici timpul se dilată, devine cel despre care citeai în literatura rusă, acel timp interminabil cu zile egale, monotone " dar tocmai după monotonie tînjeşti, bombardat zi după zi urbană cu alte şi alte stresuri, stresuri care nu suportă amînare şi informaţii care cer a fi prelucrate şi asimilate într-un timp extrem de scurt. Pentru că, nu-i aşa, însetatului de timp " "vreau să am timp" " îi lipseşte tocmai acel timp pentru a savura timpul. La masa de seară, am spus dezinvolt: ne vedem mîine dimineaţă. Mi s-a răspuns, cu întrebarea mirată: vă treziţi dvs. dimineaţă? Dar, bineînţeles, vreau să savurez din plin timpul liber. Aşa că, după doar cîteva ore de somn, m-am trezit buimacă, înspăimîntată de-a dreptul de bătăile în uşă ale proprietarului pensiunii. Iritată şi nedumerită, am sărit din pat şi abia am înfrînat nervul amintindu-mi de dorinţa exprimată cu doar cîteva ore înainte: ne vedem mîine dimineaţă. Am spus-o, evident fără a lua în calcul faptul că "dis-de-dimineaţă" începe la ţară cu doar puţin înainte de răsăritul soarelui, adică pe la 5 a.m. " o oră despre a cărei existenţă doar am auzit, dar pe care o bănuiam, în fapt, a fi ireală. Am înghiţit găluşca şi am coborît forţînd un surîs tîmp, ca să maschez incapacitatea mentală pe care o resimţeam la acea oră. Şi aşa am început, cot la cot cu sătenii, prima zi tihnită la ţară. "Ce aş vrea să mă stabilesc şi eu aici" " spune cu năduf un bucureştean, după o masă bună, cu grătare şi vin, luată în mijlocul naturii. Bucureşteanul, scăpat şi el două zile de la serviciu şi refugiat pe undeva pe lîngă Bran, saturat de tumultul plin de stres al vieţii în oraş, declară cabanierului: "Nu mai suport agitaţia de la oraş, nu mai suport să nu am timp, vreau să mă retrag undeva, la ţară, aici, de exemplu!". Neluţu, un muntean dintr-o bucată, cu o cabană depărtată de centrul comercial al Branului (pe care de altfel îl detestă, cum detestă orice aparţine de comercial ieftin), îşi cîntăreşte mai întîi vorbele, încercînd s-o zică cu duhul blîndeţii: "La ţară, viaţa nu e aşa uşoară, cum o credeţi dumneavoastră". Mai apoi, lovindu-se de încăpăţînarea bucureşteanului, cum că "la ţară scapi de stresuri", i-o spune răspicat: "Dacă vii aşa, ca ciumetele, nu rezişti aici nici două săptămîni. La oraş, cum te scoli, dai drumul la apă, apa vine, dai drumul la gaz, se aprinde focul. Aici, pe timp de iarnă, trebuie să dezgheţi jgheabul, iar dacă e secetă, trebuie să te duci să faci rost de apă din vale. Focul? Dacă n-ai lemne, înainte să-ţi faci cafeaua trebuie să te duci să tai sau să cumperi, dacă n-ai autorizaţie de tăiat, căci legile sînt foarte restrictive şi dacă te prinde pădurarul că tai fără permis, plăteşti amendă, pe care de multe ori n-ai de unde, că de multe ori n-ai pensie, şi dacă n-ai un salariu stabil, ai doar ce munceşti peste zi. Că aici dacă nu mergi la muncă o zi, n-ai ce mînca, nu-i ca la oraş, unde dacă ţi-e rău, suni şi zici că nu vii, da’ bănuţii tot îi iei. Aici, mort-copt, trebuie să dai în fiecare zi de mîncare la animale, să te îngrijeşti de mîncarea ta, de secetă, de inundaţii… La ţară nu stai, eşti mereu în mişcare… Nu-i aşa simplu cum cred alţii…" Şi nu mai e deloc atît de simplu, mai ales de cînd cu europenizarea şi cu oportunităţile de dezvoltare rurală. Acum, nu mai ai scuze " mi-a spus mai demult primarul din Mihai Viteazu. Ori te dezvolţi, ori dispari. Aici " mi-a mai spus " majoritatea locuitorilor au calculator în case. "Cînd a venit mai demult o delegaţie de la Bucureşti, cineva a întrebat unde sînt formatorii de opinie, învăţătorii, medicii… i s-a răspuns că la muncă, pe cîmp. Dar atunci " a întrebat persoana " unde mai sînt ţăranii? La fel de prompt i s-a răspuns: la calculator." Şi peste toate stresurile vieţii la ţară, cum, necum s-a mai adăugat unul: fondurile europene. Proiectele aducătoare de bani s-au suprapus peste toate aspectele omologate ale traiului patriarhal: hrănitul animalelor, treaba prin gospodărie, mulsul vacilor, întorsul fînului în hambare, să nu se ude, munca ogorului, căutatul pe net după proiecte, învăţarea legilor din Monitorul Oficial, etc. etc. Aici " după cum îmi spunea o consilieră a Primăriei din Hudeşti " ziua ar trebui să măsoare cel puţin 25 de ore. "Ba chiar mai mult, altfel nu mai avem timp nici să respirăm" " mi-a povestit şi Violeta, patroana unei pensiuni din Saschiz. Pensiunea, făcută printr-un proiect Phare, îi prelungeşte parcă ziua într-un mod miraculos. Pentru că altfel nu se poate. Ea se ocupă de gospodărire, de pensiune, de familie… De unde timp? Trebuie să am " spune, în timp ce pregăteşte mîncarea pentru turişti. Le faci pe toate rapid şi cu îndemînare. Aici n-ai timp să o lălăi, n-ai timp să faci treabă de mîntuială. Totul trebuie calculat şi făcut cu maximum de precizie, altfel ţi se dă peste cap toată ziua. În alte părţi mîncarea s-a repezit parcă şi ea. De multe ori, prin pensiunile unde ne aşteptăm la plăcinte aburinde sau la mîncăruri făcute de mîna gospodinei, primim salam de supermarket, caşcaval ambalat individual şi, de ce nu, de Paşti, nişte ouă vopsite de-a gata tot de la magazin. "Oamenii nu mai au timp " mi se spune " abia îşi fac ei pentru ei de mîncare, darămite să le mai vină un grup mare de turişti? Încropim ce putem, la repezeală, luăm un caşcaval de pe raft, un salam, şi punem de un mic dejun." Cît despre tradiţii… "Nu mai avem timp să fim tradiţionali în fiecare ceas al vieţii. Dacă am face-o, multe dintre sate ar dispărea. Acum este timpul să ne modernizăm, şi uneori avem impresia că muncim mai abitir ca cel de la oraş. Nu vrem să ne orăşenizăm, dar dacă nu ţinem pasul cît de cît, ritmul vieţii de afară ne va acoperi ca un val uriaş, pe care nu vom şti să-l stăpînim." " mai povesteşte o doamnă, altă proprietară de pensiune. Ce fac oamenii de la sate în scurtele lor răgazuri? De sărbători, de pildă… Cînd le ai, ca un făcut, n-ai timp să le preţuieşti cum trebuie. Devii doar mai conştient că trebuie să te relaxezi, aşa că începi să fii stresat. Şi ziua trece iar la finele ei îţi dai seama că, de fapt, n-ai mai apucat să te relaxezi. Aşa, cam ca la oraş.