Viața mea de expat
Holden Caulfield și cu mine am fi avut multe să ne spunem, dacă ne-am fi întîlnit, el la 17 ani și eu la 31, la masa unui bar afumat din Berlin. Mă simt mică, i-aș fi spus, mă simt neînfricat, mi-ar fi răspuns. O să dai bir cu fugiții, l-aș fi apostrofat, ai să vezi că și tu, m-ar fi tachinat.
Acum doi ani scriam cu vervă și entuziasm despre beneficiile emigrării într-un oraș vestic. Astăzi, cu conștiința faptului că orice lucru care se repetă înseamnă o lecție ce nu a fost învățată, scriu despre sacrificiile personale ale aceleiași transplantări într-un oraș care, chiar dacă este scump, murdar și suprasaturat, rămîne visul american local pentru mulți dintre noi.
Anul meu sabatic la Berlin, pe care îl mai numesc uneori sălbatic, se încheie, poate, în coadă de pește, diferit de cum a început. Am lăsat în spate o poveste romantică lungă și anevoioasă, și încă una mai scurtă și astringentă, care mi-a amintit că de ceea ce ți-e frică nu scapi. O prietenă s-a sinucis, iar alți prieteni vechi au dispărut, cu încetul, din viața mea. Am renunțat la multe elemente de confort, precum viața socială vibrantă pe care o aveam în București, mersul la coafor, terapia ocazională prin cumpărături excesive sau mersul cu taxiul. În anul meu sabatic n-am mai avut propria agenție și nici n-am mai semnat contracte pline de speranță: am lucrat puțin și pe bani puțini, făcînd cîte ceva din toate.
Viața de expat poate însemna că toți banii cîștigați sînt înghițiți de o chirie pentru o locuință prea costisitoare, de cea mai scumpă asigurare medicală pe care ai văzut-o vreodată sau de o taxă radio-TV pentru un televizor la care nu te uiți niciodată. Mai poate însemna și că, în multe seri, cina ta se developează la cuptorul cu microunde sau că, în alte seri, uiți complet să mai mănînci pentru că ruminația din minte are o bătaie mai lungă decît cea din stomac.
Poți privi Berlinul ca pe acest Tinder, o aplicație de pierdut vremea sau de căutare excesivă a timpului pierdut. Dai swipe right la petrecerea asta, și swipe left la toți acești oameni. Continui să te cauți pe tine, tot și tot mai departe de esențial, la mile și mile depărtare de cine crezi că ești cu adevărat. Simți pe pielea ta fragilitatea conexiunilor umane și adesea nu ai nevoie de (prea multe) droguri sau de aventuri ieșite din comun ca să înțelegi că te descompui ca persoană. Am încercat, iar și iar, să mă pierd și să mă regăsesc în iluzia aceasta, în acest B-movie, din care toți actorii pleacă rînd pe rînd, iar cei care rămîn încă încearcă să-și reunească toate părțile dispersate.
Curajul altora ne impacientează, pentru că pune sub lupă fiecare decizie comodă pe care am luat-o vreodată și ne obligă să ne întrebăm ce protejăm cu adevărat atunci cînd alegem să nu părăsim anticamera moale, caldă și imperturbabilă a zonei noastre de confort. Lumea care se deschide dincolo de această cameră te schimbă în feluri radicale, dureroase, sau poate are doar puterea esențială de a te transforma în ceea ce ți-a fost dat să fii. Viața mea de expat a fost, conform tuturor concluziilor, un fiasco previzibil și un exercițiu constant de grație și echilibru, ca mersul pe sîrmă, în care m-am simțit cînd precum o adolescentă fugită de acasă și uluită de toată măreția lumii, cînd precum o bătrînă paseistă, tristă și exasperată de propria nepricepere în fața vieții adulte.
Aș fi vrut să scriu o poveste despre cum am izbutit să îmi înving toți demonii și să am o viață precum cea pe care o pictez uneori pe Instagram, însă a-ți recunoaște limitele înseamnă și să-ți validezi superputerile. Dincolo de linia de sosire, de zidul Berlinului meu interior, de temerile de nereușită și de angoasele privitoare la succes, găsesc că a avea curaj nu te scutește de eșec, însă a trece prin eșecuri te familiarizează cu propria reziliență.
Uneori, mă uit la acest eșec ca la un tort, pe care îmi imaginez că, dacă îl voi mînca meticulos pînă la ultima înghițitură, voi putea merge mai departe la drum cu burta plină și cu mintea convinsă că unele încercări, oricît de grele ar fi, trebuie pur și simplu integrate.
Ioana-Cristina Casapu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Deviații de stereo, Casa de pariuri literare, 2016.