„Viața ei s-a identificat în mare parte cu istoria” interviu cu Cristina CIOABĂ

Albumul aniversar  Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin (Editura Humanitas), îngrijit de Cristina Cioabă, reconstituie prin fotografii și scrisori inedite destinul fiicei lui Eugen Lovinescu și a Ecaterinei Bălăcioiu a cărei voce inconfundabilă a fost ascultată în comunism de milioane de români la Radio Europa Liberă. 

„Cînd răsfoim un album de fotografii, fiecare dintre ele ne spune o poveste. O poveste de viață prinsă în instantaneul unei clipe. Dar o poveste fatal individuală. Însă atunci cînd viața cuiva se suprapune pînă la disoluție cu istoria mare, un astfel de document personal se transformă într-o mărturie esențială pentru întreaga comunitate. El devine memorie colectivă.” Ar putea acest album centenar să redeschidă discuția asupra crimelor comunismului?

În primul rînd, cred că albumul centenar ar putea fi un imbold pentru a ne reconfigura ceea ce am numit memoria colectivă. 

Monica Lovinescu a realizat că, după 1990, marele pericol care pîndea societatea românească proaspăt ieșită din comunism era de „a uita înainte de a-și fi adus aminte”. Cu alte cuvinte, prioritară în acei ani nu a fost necesitatea unei cercetări adevărate a trecutului recent care ar fi însemnat măcar o separare a victimelor de călăi și o elementară retragere a acestora din urmă din jocul politic. Dimpotrivă, dintr-un fals scrupul de a nu face o așa-zisă „vînătoare de vrăjitoare”, a fost preferată soluția unei culpabilizări generalizate care a devenit paravanul perfect după care s-au ascuns cei cu adevărat vinovați de crimele comunismului, pentru a reapărea imediat, purtînd acum nonșalant măștile noi ale democrației. Efectul acestei decizii este că astăzi tinerii nu mai știu cine a fost și ce rol decisiv au jucat în istoria noastră Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Doina Cornea, Corneliu Coposu sau alții asemenea lor. 

Așadar, prioritară mi se pare a fi redeșteptarea dorinței de a cunoaște trecutul și astfel de a-i onora pe cei care reprezintă reperele acelor vremuri. Comunitatea noastră suferă cel mai mult acum tocmai din pricina faptului că nu se poate coagula în jurul unor modele iradiante. 

Cît despre crimele comunismului, după cum știm, în România regimul comunist a fost declarat oficial ilegitim și criminal și s-au constituit instituții care ar trebui să scoată la lumină aceste crime și pe făptașii lor. CNSAS, IICCMER sînt doar două dintre ele. Tocmai am trecut prin șocul procesului lui Gheorghe Ursu în care Justiția a decis să-i achite pe cei care l-au ucis. Este limpede că aici e vorba nu doar de o problemă de justiție, cît mai ales de una de cunoaștere și înțelegere a trecutului, un soi de miopie amnezică ce le-a obturat dreapta judecată care se întemeiază, în aceste cazuri, și pe o dreaptă memorie.

Documentarea la un album biografic presupune un efort de cercetare considerabil. Cît a durat munca și care au fost principalele surse?

Lucrul efectiv la acest volum l-am început în urmă cu trei ani. Dar preocuparea este mai veche, de mai bine de zece aici. În acest timp s-au acumulat atît informații, cît și idei. Principalele surse documentare au fost cărțile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, la care s-a adăugat bogatul material din arhivă (scripturile emisiunilor de la Europa Liberă, arhiva sonoră, dosare de presă din epocă etc.). Pe lîngă acestea, există o bibliografie mai vastă decît cea propriu-zis menționată în volum. Mai ales pentru capitolele din partea a doua a cărții, unde biografia Monicăi Lovinescu se confundă aproape cu istoria, a trebuit într-adevăr să mă documentez mai mult. 

Gabriel Liiceanu vorbise în prealabil cu Monica Lovinescu despre publicarea unor fotografii de familie. Au fost puse în discuție și alte formule de a le pune în valoare? 

Într-adevăr, Monica Lovinescu consemnează în Jurnalul inedit 2001-2002 că Gabriel Liiceanu o îndemna insistent să-și alcătuiască un album și, la un moment dat, se arată chiar încîntată de idee, care va rămîne însă doar o idee. Am păstrat, așadar, sugestia de a comenta fotografiile cu propriile ei cuvinte. De altfel, albumul e construit pornind de la fotografii prin împletirea a trei fire: imaginile, comentariile Monicăi Lovinescu care le însoțesc și povestea vieții ei pe care am țesut-o împletindu-i firul vieții cu cel al istoriei pe care a parcurs-o.

În 2010 ați coordonat volumul Jurnal esențial. Cum v-a influențat acesta în demersul concretizat mai tîrziu în albumul centenar?

Jurnalul esențial și O istorie a literaturii române pe unde scurte sînt antologii pe care le-am făcut pornind de la volumele publicate de Monica Lovinescu după 1990, mai exact din ciclul Jurnalelor și al Undelor scurte. Toate cărțile care au recuperat activitatea ei radiofonică au fost primite la apariție cu entuziasm, însă receptarea lor a fost fragmentată, pe fiecare volum în parte. După dispariția autoarei, în 2008, interesul criticilor a scăzut și, cu rare excepții, nu a existat o abordare de ansamblu. În plus, peste volumele publicate s-a așezat încet-încet uitarea. 

Jurnalul esențial, care este un concentrat din toate cele șapte volume de jurnale publicate, s-a născut din dorința de a redeștepta interesul unui public mai larg și mai grăbit pentru istoria recentă. Din același impuls s-a născut și volumul O istorie... Am ținut ca între istoriile literare de la noi să existe și una semnată de Monica Lovinescu. Așa mi s-a părut a fi drept. Și, desigur, lucrul la aceste volume a constituit fundamentul pe care s-a așezat mai departe acest album centenar.

Albumul impresionează vizual prin fotografii de arhivă, cele mai multe necunoscute, dar între timp digitalizate, prelucrate și publicate în condiții grafice extraordinare. Cum ați făcut selecția acestora?

Așa este, arhiva fotografică din fondul Lovinescu-Ierunca este foarte bogată. Selecția fotografiilor care apar în volum s-a bazat pe mai multe criterii. Primul ar fi relevanța lor biografică și istorică. Apoi, desigur, puterea acestora de a sugera mai mult decît arată, adică un fel de expresivitate vie. De exemplu, există o fotografie care îmi e foarte dragă, în care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca se privesc, ea stînd în picioare, iar el așezat. Schimbul acesta de priviri are o asemenea intensitate care spune totul despre acel moment inaugural al întemeierii cuplului. 

Apoi, a contat și găsirea unui echilibru între fotografiile personale și cele care reconstituie epoca, fiindcă viața ei s-a identificat în mare parte cu istoria. Deosebit de importante sînt și obiectele. De pildă, o mică insignă cu sigla Solidarnosc pe care Monica Lovinescu a purtat-o la toate manifestațiile pentru sprijinirea mișcării poloneze în anii ’80 este mai mult decît un obiect. Este simbolul unei dedicări fără rest pentru o cauză ce părea aproape fără speranță. 

De asemenea, foarte sugestive vizual sînt documentele, scrisori, scripturi ale emisiunilor radiofonice, pagini de manuscrise, decupaje din presă. De aceea, esențială a fost calitatea imaginilor, armonizarea lor vizuală, găsirea unei continuități între fotografiile de epocă și cele mai noi. Și, într-adevăr, calitatea grafică deosebită vorbește de la sine despre munca unei întregi echipe care a lucrat la tot ceea ce a însemnat vizual în acest album.

„Geografia închisorilor ei”

Unul dintre cel mai răscolitoare capitole se numește „Minunea care a fost mama mea”. Corespondența mamă-fiică, devenită formă de rezistență pentru amîndouă, scoate la iveală brutalitatea sistemului represiv comunist. A mai primit vești de la mama ei și pe alte căi decît de la Ion Caraion care o vizita?

Monica Lovinescu a păstrat legătura cu mama sa fără întrerupere din 1947, cînd a plecat din țară, pînă în 1958, cînd a fost arestată. Corespondența lor, din care s-au păstrat doar scrisorile mamei, este una dintre cele mai impresionate și tragice mărturii despre ce a însemnat regimul comunist și cum a putut mutila viețile oamenilor. 

Pe lîngă Caraion, la care ținea ca la un fiu – de aceea cu atît mai înspăimîntător și neverosimil e comportamentul lui ulterior –, Ecaterina Bălăcioiu se întîlnea frecvent cu Maria Botta. De altfel, s-au văzut, chiar cu două zile înainte de a fi arestată. Cînd a ajuns în Elveția, în octombrie 1958, aceasta nu știa că prietena ei fusese arestată. Crezuse versiunea Securității, anume că a fost trimisă „la fiica ei, la Paris”. Abia cînd s-a întîlnit cu Monica Lovinescu a aflat ce s-a întîmplat. Informații despre perioada de detenție a primit ulterior de la mai multe dintre codeținutele mamei, emigrate între timp în Israel. O scrisoare emoționantă, păstrată în arhivă, este cea a Dorei Litany. 

După moartea mamei, Monica Lovinescu a călătorit în Israel, anume pentru a le cunoaște pe codeținute și ca să strîngă de la acestea mărturii despre „geografia închisorilor ei”. După 1990 o va cunoaște și pe Varvara Florea, „o ființă de o incredibilă puritate”, cum a numit-o, care împărțise cu mama ei celula de la Malmaison.

Ați fost consultant științific al expoziției de fotografie Monica Lovinescu. Vocea care ni s-a dat (deschisă pînă la finalul anului, La Mița Biciclista Stabiliment Creativ). Care a fost conceptul acesteia și de ce ar merita să o descoperim?

Am trăit de multe ori dezamăgirea de a nu putea transmite anumite experiențe istorice celor din altă generație. Mi-am dorit atît de mult ca valorile pentru care a luptat ea, adevărul și memoria, să pătrundă în lume. Și de multe ori mi s-a părut că cei din jur nu vor, nu știu sau nu sînt în stare să le primească.

Colaborarea cu tinerii de la ARCEN în vederea documentării expoziției Vocea care ni s-a dat a fost ca un dar nesperat. Am simțit că de pasiunea pe care am pus-o în cercetarea operei și vieții Monicăi Lovinescu s-au molipsit și ei. A fost ca o vibrație care ne-a prins pe toți laolaltă în dorința de a scoate la lumină ceva minunat. De aceea cred că a ieșit totul atît de bine. Ei au primit și au dat mai departe punînd în această expoziție talentul, inteligența, creativitatea lor și, pe deasupra, un soi de prospețime care nu este doar un efect al vîrstei, ci are legătură cu profilul generației lor. Așa încît, văzînd expoziția, pe care atît de frumos au dedicat-o părinților și bunicilor lor, m-am bucurat la fel de mult ca atunci cînd am ținut prima dată în mînă albumul.

Unde se află acum arhiva Ierunca-Lovinescu, inclusiv cea fotografică, și cum ar putea fi inclusă în circuitul cercetării de specialitate interesate de istoria exilului românesc? 

O parte din arhivă, inclusiv cea fotografică, se află acum la Casa Lovinescu din București, unde este și sediul Fundației Humanitas Aqua Forte. Fotografiile și alte documente există și în variantă digitalizată și pot fi puse la dispoziția cercetătorilor interesați. O altă parte semnificativă a arhivei Lovinescu-Ierunca, mai exact aceea care cuprinde documente care interesează exilul românesc, a fost donată încă din 2011 către IICCMER și este de găsit în variantă digitalizată pe site-ul instituției.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU