Viaţa după dans
Simona Şomăcescu nu are amintiri din perioada de dinainte de a fi balerină. Nu are momente care să nu fie legate cu un fir invizibil şi de lumea dansului. Nu are vise care să nu fi atins, chiar şi în treacăt, podeaua scenei. Chiar şi acum, la 43 de ani, stînd în faţa mea într-o cafenea de lîngă Opera Naţională, îmi pare că, doar dintr-o bătaie de palme, ar putea transforma oricînd podeaua de sub picioarele noastre într-o scenă. Îşi însoţeşte cuvintele de gesturi ample, graţioase, iar cînd ridică braţul pentru a-mi da detalii despre activitatea pe care o desfăşoară, din 2009 încoace, la Departamentul de coregrafie al UNATC, aş putea jura că zăresc ceva din flacăra lui Odette din Lacul Lebedelor. Ori poate pe Nikia din Bayadera?
Şi totuşi, Simonei nu-i place să vorbească despre trecutul de prim-balerină a Operei Naţionale din Bucureşti (între 1988 şi 2003), nici despre începuturile în lumea dansului, deşi toate impulsurile de curiozitate ale celor din jurul ei debutează, inevitabil, cu întrebări despre acea perioadă. Pentru că Simona nu are nimic din fragilitatea unei balerine. Dimpotrivă, discursul ei te duce mai curînd cu gîndul la înflăcărarea unei dansatoare de flamenco, cu părul lung, brunet, lăsat pe spate, cu mişcări ample şi un zîmbet care ar străluci la finalul fiecărei figuri de dans marcate apăsat cu tocul în podea. Apoi începe să povestească, iar scena din jurul nostru se transformă mai curînd într-o sală de business, unde Simona îşi asumă postura de manager lucid şi mînă-de-fier.
„Cariera unui balerin este foarte scurtă, dar ai avantajul că, ulterior, poţi schimba mai multe meserii în cadrul aceluiaşi domeniu“, explică Simona. Despre cariera sa ca interpretă s-a scris timp de peste 20 de ani, dar, pentru că în ultima vreme s-a preocupat în principal de promovarea altor artişti, crede că publicul ar fi mai interesat de realizările sale ca manager artistic. Acesta este, însă, unul dintre neajunsurile meseriei – oamenii se raportează mai întîi la tine pornind de la ce ai fost, de la ce ai dansat... De aici şi greutatea cu care un artist se desprinde de activitatea care l-a consacrat: „Finalul carierei unui balerin comportă o întreagă simptomatologie şi, de obicei, lipsa unei perspective declanşează criza“. Modul în care un balerin înfruntă acest final exprimă, de fapt, felul în care artistul s-a raportat la dans, pe tot parcursul carierei sale, şi, mai ales, modul în care a ştiut să se pregătească pentru final. Simona s-a pregătit, chiar dacă nu a existat nimeni care s-o ia deoparte şi să-i spună, în lungile zile petrecute în faţa oglinzilor din sala de balet, că va veni o zi în care va trebui să-şi pună în cui poantele, să iasă din luminile rampei şi, în esenţă, să-şi reevalueze din temelii cariera în care a investit 30 de ani. „Întotdeauna s-a dat o luptă în mine între plăcerea studiului fizic, antrenamentul zilnic necesar perfecţionării unui balerin şi nevoia imperioasă de a mă instrui intelectual“, recunoaşte ea.
Cutiuţele muzicale pe care le deschizi, le întorci cu cheia şi, preţ de cîteva secunde, te bucură cu piruetele graţioase ale unei balerine sînt o metaforă tristă şi neaşteptat de corectă pentru soarta reală a unui dansator. Vine momentul în care cheia se întoarce tot mai încet, muzica stă, iar piruetele încremenesc. Trebuie să ştii, de la prima intrare în sala de dans, că – undeva – cineva a întors deja clepsidra cu nisip. „Timpul unui artist are o cu totul altă calitate decît cea a oricărui muritor“, rezumă ea, la intersecţia dintre poezie şi pragmatism. Tocmai de aceea, şi-a construit cu atenţie viitorul, pentru a nu fi surprinsă de căderea cortinei. Cînd şi-a încheiat socotelile cu scena, a dat pagina către activităţi precum cea de pedagog, critic de dans, coregraf sau manager artistic. Aceasta din urmă fiind şi postura în care a avut cele mai mari – şi mai muncite – satisfacţii, ca şef al Companiei de Balet a Operei Naţionale, între 2009 şi 2011. „Senzaţia acută pe care o am cînd analizez ce se întîmplă în companiile de balet din interiorul Operelor din întreaga ţară este că acestea îşi trăiesc viaţa artistică ca şi cum ar fi închise într-un cocon: nimic nu intră şi nimic nu iese, «mestecă» acelaşi repertoriu de zeci de ani, raportîndu-se strict doar la ceea ce ştiu deja“, tranşează ea. „În acest sens, ele rămîn în afara lumii internaţionale a dansului, suspendate undeva în timp, într-un loc situat geografic în afara realităţii secolului XXI.“ Acesta pare să fie şi un laitmotivul în cariera Simonei: delimitarea clară între trecut şi prezent. Ca şef al Baletului Operei, a încercat să introducă în repertoriu lucrări moderne, create de coregrafi de renume, precum George Balanchine, fondatorul baletului american şi creatorul genului neoclasic în balet (Serenada pe muzica lui Ceaikovski şi Vals Fantezie pe muzica lui Glinka), Jiri Kylián – unul dintre cei mai importanţi coregrafi ai secolului XXI (cu Falling Angels, pe muzica lui S. Reich) sau de către unul dintre coregrafii de origine română consacraţi internaţional, Edward Clug, cu Tango. Radio & Juliet, pe muzica trupei britanice de rock alternativ Radiohead. „A fost prima dată cînd pe scena Operei Naţionale Bucureşti a fost prezentat un spectacol de dans creat pe muzică rock“, zîmbeşte Simona.
„Baletul clasic, ca gen de spectacol, se înscrie în categoria superproducţiilor cu peste o sută de interpreţi în scenă. Structura sa specifică este ierarhizată şi are ca scop promovarea prin excelenţă a vedetei“, explică ea, precizînd: „Singura raţiune pentru care un spectator vine să revadă pentru a mia oară un balet, aflat în repertoriu de peste 50 de ani, o reprezintă noua interpretare propusă de către fiecare nouă vedetă“. „Tinerii vin spre artă în măsura în care aceasta li se adresează“, crede Simona. În perioada cînd a deţinut funcţia de şef al Baletului Operei, Simona a creat pentru prima oară un program pentru studenţii masteranzi în coregrafie, cărora li s-a dat şansa de a-şi prezenta creaţiile în cadrul Studioului Experimental de Operă şi Balet „Ludovic Spiess“ al Operei Naţionale Bucureşti. „Pe aceşti copii nu-i vede nimeni după ce absolvă facultatea“, explică ea. „Sistemul românesc de învăţămînt pregăteşte generaţii după generaţii de coregrafi care nu îşi găsesc un loc pe piaţa muncii, în raport cu pregătirea lor.“ Pentru elevii liceelor de coregrafie din întreaga ţară, Simona a organizat o audiţie pentru acordarea unei burse de studii la Washington, de către Suzanne Farrell, precum şi un workshop pentru balerinii Operei Naţionale, unde s-au studiat pentru prima dată tehnica şi stilul coregrafului William Forsythe. De asemenea, în perioada 2008-2011, ca Responsabil Balet al proiectului studiOpera, desfăşurat de către Opera Naţională Bucureşti în parteneriat cu Accademia Teatro alla Scala şi finanţat din fondurile UE, Simona a elaborat atît documentaţia specifică, cît şi curricula pentru cursurile de Formare Maestru de balet. Scopul proiectului: crearea unei noi perspective pentru colegii săi balerini, la sfîrşitul carierei. Pentru fiecare astfel de victorie a bătut la uşi, a găsit sponsori şi s-a străduit să convingă pe toată lumea că Opera Naţională are nevoie de o infuzie de... contemporaneitate. „Nu toate companiile de balet din lume care solicită coregrafilor de top mondial achiziţionarea dreptului de autor pentru a include în repertoriul lor curent una sau mai multe creaţii primesc în mod obligatoriu şi acceptul din partea acestora“, explică ea.
Contractul ei cu Opera Naţională s-a încheiat anul trecut – deşi la ocuparea postului de şef al Baletului comisia de jurizare aprobase proiectul său de management artistic pe termen. „Cred că nu se doreşte o Companie de Balet a Operei Naţionale Bucureşti, ci un Balet al Operei – adică o structură de dans care să deservească în principal divertismentele de balet din cadrul spectacolelor de operă“ precizează ea.
În România nici nu există, de altfel, companii de balet ca iniţiative private, aşa că o strategie repertorială şi de marketing se află la distanţe de ani-lumină. Despre toate acestea, Simona vorbeşte clar, fără teamă de cuvinte şi fără a trata cu mănuşi nişte chestiuni pentru care s-a luptat mult, la vremea respectivă. S-a luptat cît a putut, apoi a lăsat lucrurile să curgă şi şi-a văzut de drum. Totuşi, îmi mărturiseşte că nu are de gînd să renunţe la speranţă, şi nici la încrederea în oameni şi în „trezirea“ lor culturală. Primul lucru pe care îl veţi găsi, de altfel, tastînd numele Simonei în fereastra oricărui motor de căutare este o afirmaţie făcută mai de mult, în faţa unui alt jurnalist fermecat de flacăra ei de Odette: „Iubesc oamenii, iar faptul că sînt deschisă spre a dărui mă salvează“. Chiar dacă acest gînd are de-a face cu trecutul mai degrabă decît cu prezentul, nu pot să nu o întreb pe Simona dacă îi iubeşte în continuare, dacă nu cumva uşile închise la care a bătut atîta amar de vreme i-au erodat încrederea în oameni şi dacă nu a avut vreo clipă impulsul de a-şi reconsidera şi recalibra această pornire. Face ochii mari, aşază coatele pe masă cu o graţie pe care numai o balerină o poate orchestra cu atîta naturaleţe, îşi plimbă palmele prin aer, ca şi cum ar fi gata să se lanseze într-o diagonală de mare forţă, apoi... rîde, cu poftă, cu capul dat uşor pe spate. Şi atunci îmi aduc aminte că acea clepsidră, care-i forţa zîmbetele să fie discrete, aproape formale, care-i delimita milimetric mişcările în luminile scenei, şi-a scurs de mult nisipul. Simona poate să facă, acum, ce diagonale vrea ea. În orice direcţie, cu oricît de multă înflăcărare. Cu călcîiul înfipt în podea şi cu un strop din patima acelei dansatoare imaginare de flamenco. „Bineînţeles că-i iubesc...“, zîmbeşte ea. „Dacă sînt cu adevărat îndrăgostită de ceva, atunci mărturisesc că sînt iremediabil îndrăgostită de oameni...“
Diana-Florina Cosmin este redactor la revista Forbes România şi redactor-şef al suplimentului lunar ForbesLife.
Foto: arhiva personală