Viața de după moartea literaturii

8 mai 2018   Tema săptămînii

Azi-noapte am terminat de citit, pentru a treia oară, un roman excepțional al lui Ford Madox Ford. E vorba despre The Good Soldier (tradus la noi prin foarte subtilul titlu Povestea unei pasiuni), despre care Graham Greene spunea că ar fi unul dintre cele mai frumoase romane ale secolului trecut. Avînd în vedere concurența pe post și faptul că Greene își măsura cuvintele (cu mici excepții notabile), cineva ar crede că vorbim despre o carte care nu se mișcă din topurile de vînzări. Lucrurile nu stau, însă, așa, lucru care îl face pe Julian Barnes, de exemplu, să-i deplîngă soarta (posteritatea) scriitorului britanic într-un eseu plin de admirație. Că romanele lui Ford Madox Ford, atît de moderne în substanță și atît de „europene“, nu au succesul meritat e un lucru pe care scriitorul îl anticipa încă din timpul vieții: „De ce ar gusta publicul londonez cărțile mele? Observațiile mele despre viață au loc pe un dubios fundal internațional. Nu conțin nimic legat de cuiburile de păsări din Anglia, despre flori de cîmpie sau grădini englezești. Sînt prelucrate sub forma unui modernism franco-american deloc agreabil locuitorilor din Cheltenham, să zicem.“ Totuși, iar aici mi se pare a sta „paradoxul cel bun“, o mare parte din literatura contemporană de calitate din Marea Britanie se trage, tacit, din „pasiunea“ lui Ford. Dau ca exemplu doar povestea lui Ian McEwan care, retras într-o casă cu o bibliotecă voluminoasă, a citit The Good Soldier, apoi a început să scrie, ca într-un vis, Pe plaja Chesil. Protagoniștii micro-romanului său, Edward și Florence, poartă numele celor din romanul lui Ford.

Dau un alt exemplu, de data aceasta diametral opus, o poveste „de succes“: acum cîțiva ani, piața editorială internațională era cutremurată de redescoperirea unui scriitor american căzut în genunile uitării încă din timpul propriei vieți. Este vorba despre John Williams, al cărui Stoner a ajuns o revelație atît pentru editori, cît și pentru public. Descoperirea lui, însă, a pornit din Olanda, unde o editură nonconformistă (citește „jucăușă“) a publicat Stoner, „marketînd“ romanul ca pe „o capodoperă uitată“. Faptul că în Olanda romanul a vîndut în mai puțin de un an cîteva (multe) sute de mii de exemplare i a făcut pe cei de la Vintage să reediteze toate cele trei romane ale scriitorului american, care încă stau bine cocoțate în topurile de vînzări. De data asta, se pare că cercetătorii olandezi au fost cei cu descoperirea.

Care e diferența dintre Ford Madox Ford și John Williams? De ce primul, în ciuda ecranizării ciclului Parade’s End, pare ținut în viață absolut artificial, păstrînd însă ștaiful unui scriitor al scriitorilor și continuînd să influențeze scriitori contemporani de marcă, iar al doilea a reușit să rupă toate barierele uitării și să revină în conștiința publicului? Nu vreau să dau un răspuns superficial, însă la prima privire diferența dintre The Good Soldier și Stoner este de viziune asupra literaturii: dacă Ford Madox Ford face în romanele sale analiza crudă a unui sentiment (și a decăderii umane), prelucrînd-o „sub forma modernismului franco-american“, John Williams spune aceeași poveste sub forma cea mai tradițională, de un conservatorism „demodat“, cel al secolului al XIX-lea. John Williams cel din Stoner nu pare să fi trăit experiența modernismului umanist de secol XX: nici formal, nici „substanțial“, Stoner nu vrea să-și depășească condiția de poveste foarte tristă a vieții unui intelectual „necăjit“.

Am făcut acest (prea) lung ocol cosmopolit pentru că-mi servește de minune în cazul lui Mircea Horia Simionescu. Cum ar putea fi redescoperit acest mare scriitor, adevărată punte între modernismul înalt și postmodernismul jucăuș al optzeciștilor români? Cam aceasta este tema Dosarului. Numai că respectiva temă ridică o seamă de întrebări: ce înseamnă să fie redescoperit? Înseamnă vînzări de masă? Înseamnă instituirea lui oficială (?) ca mare scriitor? Înseamnă prezența lui obligatorie în manualul unic de română? Sînt trei întrebări la care eu aș răspunde cu alte trei întrebări: este MHS un scriitor „de masă“? Este Mircea Horia Simionescu „un mare scriitor“? Poate fi el subiect într-un manual de literatură română?

Haideți să încercăm cîteva răspunsuri (deși oricare dintre ele se poate transforma într-un eseu de sine stătător), luînd ca reper ciclul Ingeniosul bine temperat, opera de căpătîi a scriitorului tîrgoviștean: Mircea Horia Simionescu nu este un autor de masă, așa cum un autor „avangardist“ nu va fi niciodată așa ceva. Rolul lui asumat este acela de „scriitor al scriitorilor“, prin chiar forma și esența literaturii pe care a practicat-o. Literatura de masă presupune accesibilitate, liniaritate, „suflet“ (prost înțeles), convenții respectate la sînge, conformism. Cumpărătorul unui produs de masă nu are chef de experimente: el vrea exact ceea ce scrie pe ambalaj, un produs care să respecte normele și care să-și facă treaba. Adică să spună o poveste cu început, cuprins și încheiere și care să răscolească în el sentimente pe care, să zicem, navigarea pe net nu le mai poate trezi. Este MHS un mare scriitor? Nu este. Din simplul motiv că el face parte dintr-o paradigmă ce exclude o asemenea sintagmă: literatura ludică, intelectualizată pînă la sînge, literatura permutărilor ține de paradigma scriitorului meșteșugar, foarte departe de cea care permite instituirea lui drept călăuză a omenirii. El posedă „ingegno“, „agudeza“, „witz“, dar nu se vede pe sine ca pe un colos al literaturii, creatorul unor opere monumentale.

Autor de manual unic? Reper la pagina 85? Aici voi recurge la un secret pe care l-am cules la modul practic, cît am predat la Litere: literatura tîrgoviștenilor „se face“ în anul al treilea, terminal, cînd studenții numai de postmodernism și de predecesorii săi nu au chef, pentru că se pregătesc de licență. Atenția, concentrarea lor se opresc undeva prin interbelic, apoi poate mai ciulesc urechile la Nichita Stănescu, pentru că au reținut de la mama și din liceu că ar fi un mare scriitor. MHS le trece ca un glonț pe lîngă ureche. Ce ar putea spune MHS unor liceeni? Multe, dacă literatura îngurgitată pînă la el ar fi bine predată și asimilată. Ceea ce nu se întîmplă și nici nu se va întîmpla prea curînd.

Cred că soarta fericită a lui Mircea Horia Simionescu este să rămînă un scriitor al scriitorilor și că literatura lui capătă plusvaloare de fiecare dată cînd un autor contemporan o amintește ca experiență formatoare. Iar asta nu e puțin lucru. În fond, ce înseamnă „nemurirea“ romantică a unui scriitor? Să supraviețuiască în cărțile altora, ca un etimon. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte: Copilăria lui Kaspar Hauser, Editura Polirom, 2017.

Mai multe